Constantin Ardeleanu, scriitor: „Eu cred că lui Eminescu, Creangă și Caragiale, o parte din texte le-au fost șoptite direct de Dumnezeu”

Umorul scriitorului Constantin (Ticuț) Ardeleanu (născut la 27 septembrie 1948, în Tazlău), uneori, usturător, mușcător, alteori, blând, binevoitor, vine ca un atac necruțător împotriva sterilității spirituale, a ipocriziei și a conformismului. În cele peste 20 de cărți – poezie, parodii, proză, teatru -, a scris ceea ce n-a mai întâlnit la alții. Spune că scriitorul e pictorul unei realități, însă în opera sa trebuie să existe și magie.

– Ce este scriitorul? Unii spun inventator de povestiri, creator de lumi imaginare… Este suficient?

Scriitorul destăinuie cititorilor cum vede el o anume parte a lumii. Nu e film, nu e fotografie (chiar dacă tehnologia redării a căpătat dimensiuni colosale de redare fidelă). Deci scriitorul nu e fotograful sau operatorul unei realități, ci pictorul ei. Dar trebuie să existe și magie: poți să-l egalezi ca număr de pagini pe Sadoveanu, dar niciodată nu vei scrie ceva care ar putea să-l concureze literar pe Creangă. Eu cred că lui Eminescu, Creangă și Caragiale, o parte din texte le-au fost șoptite direct de Dumnezeu.

– Noi, trăitorii obișnuiți, ce dorințe, ce aspirații existențiale ar trebui să avem?

– Aspirația obișnuiților este simplă: a nu mai fi obișnuiți. Oricum nu vei ajunge vreodată la literatură, aruncând citatele celebrităților pe Facebook, ca pe o probă de mare erudiție.

Sunteți omul nostalgiei, al unei nostalgii fericite? Prin nostalgie regăsiți lucruri prețioase?

Se pare că în România sunt iubiți toți nostalgicii, mai puțin cei comuniști. Sunt nostalgic după tot trecutul meu. Uneori, făcând exerciții de imaginație, realizez că dacă o anume femeie m-ar fi iubit, itinerarul meu existențial ar fi fost cu totul altul și probabil net inferior celui care a fost să fie. Vă mulțumesc, iubită domnișoară, că ați avut ezitări în ceea ce mă privește.

De ce iubiți umorul?

– Pentru că te salvează din paradigma abordărilor prea serioase și, mai ales, pentru faptul că autoironizându-te scapi de persiflarea pamfletară, stabilindu-ți tu însuți o doză de suportabilitate. Mai iubesc umorul fiindcă e așa de rar la granița dintre mileniile II/III, și că mai des sunt pomenite replicile hazlii caragialești decât sentințele dramatice shakespeariene.

Cum v-ați simțit în lumea sportului de la noi, cunoscută fiind truda dumneavoastră jurnalistică și în acest domeniu?

– Doar ca un cronicar al fenomenului sportiv și un mare iubitor de tot ce înseamnă Steaua. A fost foarte stimulativ pentru mine, pentru că eu niciodată nu voi realiza în domeniile mele preferate ceea ce a făcut acest glorios club în sport. Apoi, trăirea pe stadioane are toate atributele unei mari confruntări teatrale.

– Sunteți un om rezervat, discret sau expansiv?

– Exagerat de expansiv, ceea ce îmi aduce numai prejudicii. M-ar umfla râsul să mă pozez cu un deget dus savant la tâmplă pentru a-l lămuri pe privitor că de multe ori eu și gândesc.

– De unde vă vine această extraordinară putere creatoare?

– Mi-am propus (și se pare că verbul meu m-a ajutat rezonabil) să scriu ceea ce n-am întâlnit la alții. M-ar durea ca un scriitor să fie autorul unei singure cărți (și majoritatea dintre ei se supun acestei reguli), dar aș suferi ca vreun subiect să-mi rămână neabordat din cauza inutilității a ceea ce invidioșii spun c-ar fi grafomanie.

– Se spune că istoria o scriu învingătorii. Învinșii ce rol au?

– Ați întâlnit vreun învingător în viață? Eu unul, nu…

– Cum ne putem urma calea fără să ne pierdem?

– Fiind un dionysiac moderat (oricum nu un abstinent) mi-ar conveni ca în viață să pierd o singură cale: Calea Lactee?!

– Scrieți ziua sau noaptea?

– Doar ziua, dar multe idei se pitrocesc noaptea.

– Mircea Eliade spunea că prin jurnale putem salva sau lungi niște momente efemere. Țineți un jurnal, apreciați stilul diaristic?

– Iubesc jurnalele la alții (memorabile la Eugen Barbu, I.D. Sârbu, Liviu Rebreanu, Marin Preda, Geo  Bogza), dar nu mă încumet să țin unul (nu c-ar fi prea târziu), fiindcă nimeni nu e sincer cu sine până la ultima silabă. „Jurnalieriiˮ retușează propriul portret pentru posteritate. Și dau frâu liber la critica necruțătoare a contemporanilor.

– Reușesc oamenii prin har sau prin trudă să-și depășească reacțiile de ură, aversiunile, resentimentele?

– Niciodată. A nu se subestima concurența neloială, ca formă existențială bolnavă de a fi.

– Când mai poposiți în Tazlăul dvs. drag?

– De când a murit mama, de un cincinal (toate nenorocirile mi-au fost date să le măsor cu cincinalul), o dată la doi ani. Copilăria mi s-a ascuns pe după munți, iar a vizita doar cimitirul sună a piază rea. În plus, toți iluștrii mei mari prieteni s-au grăbit Dincolo. Pentru frumusețea gândirii, reproduc două gânduri materne: „Nici nu știți voi cât îmi sunt de numărate zileleˮ  și „Cine știe ce spaime mă mai așteaptă și pe lumea cealaltăˮ…

Un chestionar altfel

– Poezie sau proză?

Poezie, proză, poem în proză.

– Edith Piaf sau Marlene Dietrich?

Edith Piaf.

– Maya Plisetskaya sau Anna Pavlova?

Maya Plisetskaya.

– Clody Bertola sau Elvira Godeanu?

Clody Bertola.

– Tudor Arghezi sau George Bacovia?

George Bacovia.

– Eugen Barbu sau Marin Preda?

Eugen Barbu.

– Friedrich Nietzsche sau Immanuel Kant?

Friedrich Nietzsche.

– Iordache sau Duckadam?

– Iordache, ca moldovean și cel mai complet portar român, și Duckadam, ca eroul de la Sevilla.