Preot Mihai Pîslariu (Biserica „Pogorârea Sfântului Duh” Gară): „Darul cel mai de preţ este venirea Domnului Iisus Hristos pe pământ”

Preotul Mihai Pîslariu luminează printr-o personalitate intelectuală statornic formată. Erudiția și logica se împletesc cu o distincție a cuvântului. Răspunsurile sunt fundamentate și de o rară fascinație. Părintele s-a născut la 21 martie 1941, în satul Perieni, comuna Probota-Iași.

Ce ar trebui să facem ca să trăim o viață plină de sens, în pace și binecuvântare?

– Să credem mai mult în Dumnezeu. Fără Dumnezeu nu putem face nimic. Acesta nu este un răspuns numaidecât de preot, ci cred că este o dorinţă a majorităţii oamenilor, indiferent în ce cred şi cum cred. Dar fără nădejdea în Dumnezeu, nu realizăm absolut nimic. Dacă îl dăm deoparte pe Dumnezeu, am pierdut totul. În Uniunea Europeană, Dumnezeu este scos din toate ecuaţiile, şi la noi, în România, se duce o luptă acerbă, din păcate, pentru a se face acelaşi lucru.

De ce, părinte?

– Pentru că tendinţa este păgânizarea. Să nu mai credem în nimic. Nici pandemia asta nu este întâmplătoare, este tot o urmare a răutăţii omeneşti, pentru că ea porneşte dintr-o ţară păgână, China, şi este răspândită peste tot. L-am scos pe Dumnezeu afară din inimă şi iată ce a ieşit. Acum, pentru că s-a terminat cu alegerile, încep repercusiunile. Nu se va colinda, nu se va merge cu Ajunul, restricţii peste restricţii. Culmea e că toate aceste restricţii se referă mai mult la biserică. Acesta-i adevărul! Eu vă vorbesc ca un preot ajuns la etatea de 80 de ani şi ştiu ce spun. Noi vorbim de biserică şi de bună dreptate, voiam înainte nu catedrale, voiam spitale, iată că avem spitale. Le stătea în ochi Catedrala Mântuirii Neamului. De ce atâta credinţă, de ce atâtea slujbe, atâtea biserici? Părintele Ghelasie Țepeș, starețul Mănăstirii „Sf. Mare Mucenic Dimitrie” din Sighișoara, a murit rupt în bătaie în chilie. La spital i-au făcut analize şi a ieşit pozitiv Covid. Într-un ceas a murit şi după aceea i-au făcut din nou testul Covid şi nu mai avea nimic. Pe părinte l-au omorât, dar cu barba lui ce au avut? De ce l-au ras, de ce l-au îngropat fără barbă? Este foarte trist. Pedepsele vor fi mult mai multe şi mai mari decât cele pe care le vedem noi. Părintele a murit ca un adevărat martir, pentru că a rostit nişte adevăruri. Atunci când era vorba de votare, a spus să alegem nişte creştini, nişte români de-ai noştri, care să lupte pentru ţară, pentru idealuri. Şi asta a deranjat foarte mult. Coincidenţa este şi mai mare, pentru că el era ucenicul părintelui Arsenie Boca. Să nu uităm că părintele Arsenie Boca a fost tot ucis în bătaie. A fost dus la marginea pădurii şi bătut până aproape şi-a dat duhul. Când a ajuns în chilie, a mai trăit un ceas-două şi a apucat doar să mai spună câteva cuvinte. Nu este o coincidenţă parcă prea mare? Şi asta o spune un preot care nu mai are mult de trăit. O să vină momente grele. Aţi văzut că au fost aleşi ai poporului care nu au vrut să jure pe Biblie şi să rostească cuvântul care este trecut în Constituţie: „Aşa să-mi ajute Dumnezeu!”? Cristian Tudor Popescu a făcut vreo 19 milioane de creştini, dacă-i socotim și pe catolici, și pe neoprotestanţi, dobitoci. Asta este vorbă de român, de formator de opinie? Înțeleg că jurnalistul Cristian Tudor Popescu nu are Dumnezeu, dar ce are cu Dumnezeu? Nu de mult, am văzut într-un cotidian central o pictură făcută de un individ din Bucureşti. Maica Domnului era cu o ţigară în mâna dreaptă şi fumul care ieşea din ţigară forma aureola ei, şi-n mâna stângă ţinea un urangutan. Ei, spuneţi-mi şi mie, ce fel de român poate să fie acesta? Şi ce români pot fi cei de la ziar care au acceptat să publice asemenea enormitate? Ne întrebăm de ce se întâmplă atâtea. Se întâmplă din cauza noastră, am defrișat pădurile, am furat sistemele de irigații, ne plângem de deşertificare, iată, pământul se răzbună. Să nu vă mire dacă ni se va spune să nu mai slujim. Cred că aşa o să se ajungă pentru puţinătatea credinţei.

Care-i scopul primordial al vieții creștine?

– Recâştigarea a ceea ce am pierdut. Am pierdut din cauza păcatului neascultării şi am fost pedepsiţi. Ce înseamnă cuvântul religie? A reface o legătură care s-a rupt odată cu păcatul neascultării. Visul oricărui creştin şi nu numai creştin, mahomedan, budist, brahmanist, şintoist, aztec, incaș, este viaţa de apoi. Spunem la slujbă: „Răscumpăratu-ne-ai pe noi din blestemul Legii cu scump Sângele Tău. Pe Cruce fiind răstignit şi cu suliţa împuns, nemurire ai izvorât oamenilor, Mântuitorul nostru, slavă Ţie”. Am redobândit, prin moartea Mântuitorului, ceea ce am pierdut, adică Raiul. Scopul primordial al omului este viaţa de veci. Prin moarte, noi punem o virgulă. Viaţa noastră se aseamănă cu un pod, un pod pe care-l construim şi peste care trecem dincolo. Nu putem să ne facem o casă pe pod, pentru că podul este de trecere. Viaţa noastră este ca un zbucium pe mare. Țelul este dobândirea împărăţiei lui Dumnezeu.

Cum ajungi să te cunoști pe tine însuți, să știi cine ești cu adevărat?    

– Dacă vrei să te recunoşti, te recunoşti. Acei talanţi pe care ni i-a dat Dumnezeu, ni i-a dat să-i înmulţim. Dumnezeu ne-a dat nişte daruri la botez, noi avem obligaţia de a le spori prin munca noastră. Prin muncă se desăvârşeşte omul. „Eu vă dau undiţa. Voi prindeţi peşte, dacă vă este foame…”.

Ce-i mai important? Ce vedem fiecare în ființa noastră sau ceea ce văd oamenii din jur în noi?

Întâi să ne vedem pe noi. Noi trebuie să ne gândim la sufletul nostru. Acesta-i darul lui Dumnezeu. Trupul este măgarul care cară în spate sufletul. Omul este trup şi suflet. Trupul se întoarce în pământ, sufletul se ridică la Cer. Nu vă atingeţi de suflet, este al meu! Ce înseamnă sufletul? Înseamnă suflare dumnezeiască! Dumnezeu l-a plămădit pe om şi a adiat spre el suflare dumnezeiască. Permanent, în timpul vieţii, este o luptă între trup şi suflet. Trupul este cu păcatul şi sufletul cu desăvârşirea. Îi mai puţin important ce cred alţii despre noi, pentru că de primă importanță gândul nostru trebuie să fie spre împărăţia lui Dumnezeu. Un om îmbunătăţit, un călugăr cu o viaţă deosebită, se gândea în sinea lui, oare ce am să fac când am să ajung în Rai? Cum o să treacă timpul? Şi mergând prin pădure, aude o pasăre de o frumusețe rară cântând extraordinar. Şi s-a luat după ea şi s-a tot dus… Şi şi-a amintit că ziua-i gata şi s-a întors la mănăstire. Când a revenit, cei de acolo nu l-au mai recunoscut. Le-a spus: „Eu sunt monahul cutare, acum câteva ore am plecat după lemne în pădure…”, dar nimeni nu dădea semne că-l cunoaște. L-au mai întrebat una-alta, printre care și cine era starețul mănăstirii. Când s-au uitat în catastifele lor, stareţul trăise cu vreo 300 de ani înainte. Așadar, timpul înaintea lui Dumnezeu este nimic. Timpul de care vorbeşte Dumnezeu este timpul prezent, de viitor nu se discută, trecutu-i trecut.

În lumea de dincolo ne vom întâlni cu cei dragi pe care i-am pierdut aici, pe pământ?

– Categoric, spiritual. Savanţii spun că în Rai nu mai e vorba de timp, nu mai e vorba de spaţiu. Concluziona cineva că pe o gămălie de ac poate trăi şi un miliard de suflete. Sufletul este ceva spiritual. Când Mântuitorul, înviat din morţi, vine şi se arată Apostolilor, intră prin uşile încuiate şi nu o dată. Pentru El nu era niciun obstacol. Noi ne vom întâlni cu cei dragi. Dacă nu ne-am gândi la aşa ceva, ce rol ar avea prezenţa noastră la căpătâiul bunicului, al tatălui, al soţului, al copilului? Ce este cimitirul? Este o grădină a Raiului pe pământ. Cât de bătrân ai fi, când eşti în gura morţii, pe cine strigi? „Mamă, ia-mă mamă!”. Cerul o vede pe mama lui. Omul, în pragul morţii, îi vede pe cei dragi ai lui care-l aşteaptă. Trecerea de aici dincolo nu este uşoară. Dar ne-o uşurează cei de dincolo, părinţii noştri, cei dragi, toţi cei care ne aşteaptă. Este viaţă şi moarte. Când omul se luptă cu moartea, e în pragul ei, chiar dacă este în comă, el este conştient, el ştie tot. Își strigă mama, își strigă tatăl pentru că-i vede.

În ce măsură credeți că libertatea ca dar divin se va mai putea manifesta în alegerile oamenilor în anii ce vin?

Care-i libertatea aceea? Sau vorbim de dreptate. La Taina Sfântului Maslu, spunem: „Doamne, toată dreptatea noastră este înaintea ta ca o cârpă lepădată. Dreptatea Ta este dreptate în veac şi cuvântul Tău adevăr”. Numai Dumnezeu este libertate, este dreptate. Omul este relativ. Când omul crede că face dreptate, atunci nu o face.

Trăim într-o lume în care oamenii nu mai știu să primească dar nici să ofere. De ce am ajuns aici?

A dărui este din prisosul nostru. Sfântul Ioan Gură de Aur spune aşa: „Când ai de dat ceva cuiva, unui sărac, să asude banul acela în mâna ta până să te hotărăşti cui să-l dai”. Adică să şi merite cel căruia îl dăruieşti. Dacă nu ai ce să dai, varsă o lacrimă pentru el, povăţuieşte-l, ajută-l cum poți. Noi, muritorii de rând, suntem nişte administratori. Suntem cei cărora Dumnezeu ne-a încredinţat, să spunem, o avere și trebuie s-o sporim şi, la un moment dat, Dumnezeu trimite pe acei vătăjei să ia ce este a stăpânului. Trimisul lui Dumnezeu îşi cere dreptul lui. Un om se ruga la Dumnezeu: „Doamne, vreau să te văd şi eu, eu cred în Tine”. Şi Dumnezeu îi spune: „Las că o să mă vezi. Diseară o să vin la tine!”. Şi a aşteptat, și a așteptat şi deodată vede un amărât care ajunge la poarta lui și-l roagă să-i dea ceva de mâncare. „Hai în casă, ce am îţi dau şi ţie”. Apoi, iar s-a dus la poartă să vadă când vine Dumnezeu. Şi iar a mai trecut un om sărac pe drum. Şi l-a ajutat şi pe el. „Doamne, te-am rugat să vii și nu ai venit!”. „Am fost, cum n-am fost?”. „Când, Doamne?”. „Atunci când m-ai hrănit, când m-ai încălzit la foc, eu eram acela”.

Cum putem regăsi frumuseţea uitată a vieţii?

– Rugându-ne mai mult şi având mai multă grijă de suflet decât de trup. Numai în felul acesta. Frumuseţea nu prea o vedem noi. Însă care-i frumuseţea aceea, pentru că noi nu suntem mulţumiţi niciodată. E un dar al lui Dumnezeu şi fiecare o vede în felul lui, unul iubeşte mai mult, altul urăşte mai mult şi numai prin bunătate şi prin dragostea faţă de aproape vedem adevărata frumuseţe. Ultima dată când am fost la doctor, m-am aflat pe malul gropii. Am avut o operaţie cumplită, puţini doctori o fac în ţară, o operaţie de inimă, m-au operat cu robotul Da Vinci Xi. Profesorul m-a impresionat când a venit la mine, înainte de operaţie, eu eram într-o cămăruţă mică şi m-am gândit, oare asta-i sala de operaţie? Mi-a spus că m-a dus acolo ca să nu mă sperii, era doar camera de anestezie. „Dar, înainte de asta, haideţi să ne rugăm”, mi-a mai spus. Şi am zis Tatăl Nostru amândoi. Mi-am pus încrederea în Dumnezeu, în primul rând, în mâna profesorului pe care tot Dumnezeu o mânuieşte şi în voinţa mea de a trăi. Am trecut prin momente cumplit de grele şi atunci te gândeşti numai şi numai la Dumnezeu. De asta este o mare ticăloşie ca să te oprească să te duci să te închini la Sfânta Parascheva, la Sfântul Ioan cel Nou de la Suceava, la Sfântul Andrei, mai ales când ai de trecut printr-o asemenea cumpănă.

Ce trăsătură definitorie vă caracterizează?

– Vă spun un singur cuvânt: cântatul. Aceasta-i viaţa mea. Îmi place enorm să cânt. Când o fi să mor, am să mă ridic într-un cot şi tot am să mai cânt oleacă. Lucrarea de licenţă mi-am dat-o la muzică, am fost profesor de  muzică la Seminarul de la Mănăstirea Neamţ. Pe vremuri, am trăit greu, greu, nespus de greu, îmi era foame. Mă duceam spre casă şi era într-o sâmbătă a morţilor, înainte de Paşti, şi unde să mă duc, m-am dus la biserică şi am cântat şi când m-o văzut preotul m-a chemat la el. „De unde eşti?”, m-a întrebat. „De la seminar”, şi mi-a dat o sacoşă de colăcei, vreo două pâini, şi-am mâncat şi am ajuns acasă. Iată, și-n acest caz, tot muzica m-a ajutat. Noi, la absolvire, am dat examen de capacitate preoţească. Așa se numea. Examinatori în comisie erau Partenie Ciopron, Episcopul Romanului și Hușilor și Iustin Moisescu, al patrulea patriarh al Bisericii Ortodoxe Române. Când am intrat, am cântat „Cămara TaMântuitorul meu”. Palatul Mitropoliei răsuna şi ei se uitau unul la altul. La final, Iustin Moisescu îi spune Episcopului: „Prea Înalte, dar de ce te plângi că nu ai profesor de muzică la seminar?”. „Tinere, examenul s-a terminat, du-te jos şi fă o cerere şi mâine dimineaţă, la ora 8:00, să te prezinți la seminar ca să predai prima oră de muzică”.

Cine sunt oamenii cu care v-ați însoțit pe acest drum al credinței?

– Unchiul meu, Hrisostom Apostolache, călugăr, 75 de ani, a murit la 96 de ani, prieten cu părintele Cleopa şi stareţ în Sfântul Munte, cunoscător de limbă greacă. Pe el l-am avut exemplu. A fost un preot deosebit. Făcea slujbă la Bucium, acolo era via Mitropoliei. Cât ţinea Sf. Maslu nu se terminau lacrimile de pe obrajii enoriașilor. Au mai fost și nişte călugări anonimi de la Bucium pe care i-am cunoscut cât am stat la mănăstire, pentru că aşa era situaţia atunci. De exemplu, un călugăr, plecat de acasă de la 18 ani făcea o biserică în satul lui, la Mileanca-Dorohoi. Îl cheamă pe un alt călugăr şi-i spune: „Măi, Gherasim, du-te şi du la Mileanca nişte tablă că tare trebuie acolo pentru acoperiş”. „Părinte, dar mi-a luat carnetul, cum să mă duc?”. „Eu nu te-am întrebat dacă ai carnet sau nu, ţi-am spus să te duci la Mileanca. Când termini, vii şi stai de vorbă cu mine”. Şi când vine, l-a întrebat: „Ei, cum a fost?”. „Am fost, am reuşit!”. „Măi, ai văzut ce face Maica Domnului? La ieşirea din Iaşi, miliția te-a controlat şi nu te-a întrebat de carnet, dar când ai ajuns la Dorohoi şi era accidentul ăla şi era oprită circulaţia, ai văzut că ţi-a dat drumul ţie imediat?”. Ei, de unde ştia el asta. Era părinte Văzător cu Duhul. Alt călugăr, tot anonim, l-a trimis pe un frate de-al meu care acum este călugăr la Putna să facă o panahidă părinţilor săi într-un sat. „Părinte, dar eu nu cunosc drumul până acolo”. „Măi, du-te că te-a lumina Maica Domnului. Iei trenul până în cutare loc şi de acolo o să te îndrume Maica Domnului”. Când s-a întors, l-a întrebat: „Ei, cum a fost?” „A fost foarte bine. Când am ajuns în gară, a venit un om la mine şi mi-a dat Bună Ziua. Matale mergi la… şi vrei să faci o pomenire, nu? Pe matale te aşteptam!”. Și nu-l văzuse niciodată. Şi tot un călugăr anonim spunea că veneau calugări schimnici noaptea la slujbă ca să nu-i vadă nimeni. A zărit un astfel de călugăr schimnic trecând pe sub un copac și crengile lui s-au aplecat la pământ. Ei m-au influenţat pe mine, aceşti necunoscuţi cu o viaţă cu totul aleasă. Sfinţi părinţi români sunt care-s cunoscuţi, dar mai mulţi sunt cei pe care nu-i ştie nimeni, care au murit prin crăpăturile pământului, prin peşteri, neştiuţi de nimeni.

Cum trebuie să primim Marea Sărbătoare care se apropie, Nașterea Domnului Iisus Hristos?

– Bucurându-ne, pentru că este o sărbătoare a bucuriei. Este o taină venirea Mântuitorului, taina cea de veac ascunsă şi de îngeri neştiută. Noi trebuie să ne bucurăm de naşterea Lui. Trebuie să-l întâmpinăm în ieslea sufletului nostru, să facem curăţenie în ieslea noastră trupească şi să-l primim pe Mântuitor ca şi cum ar veni pentru fiecare dintre noi.

Un învățat spunea că viața noastră ar putea fi asemănată cu un câmp de lumânări care ard. Ce credeți că ar trebui să facă omul pentru ca aceste lumânări să ardă cât mai mult?

– Să nu le stingem. Părintele Arsenie Boca mergea la chilie cu o lumânare în mână de la Înviere. Şi maicile îl însoțeau. Lumânarea părintelui nu se stingea deloc şi ale lor da. Şi l-au întrebat: „De ce lumânarea sfinţiei voastre nu se stinge?”. „Măi, nu ştiţi să duceţi lumânarea pe timp de furtună”. Lumânările înseamnă Iisus Hristos. Cât aveţi Lumină, credeţi în Lumină ca să fiţi fii Luminii. Noi de ce aprindem Lumina? Pentru că Lumina înseamnă Lumina lui Hristos, care luminează tuturor. Luna aceasta este o lună a darurilor. Darurile de preţ de luna aceasta nu sunt cele materiale. Darul cel mai de preţ este venirea Domnului Iisus Hristos pe pământ, luând chipul nostru pentru ca să ne îndumnezeim şi noi odată cu El la venirea vremii.

A consemnat Violeta MOȘU