Actorul Cezar Antal: „În materie de teatru, mai mult decât am văzut aici, la Teatrul Tineretului, n-o să văd nicăieri în lume”

Cezar Antal și Coca Bloos în „Povestiri despre nebunia (noastră) cea de toate zilele”

*Interviu realizat în anul 2017.

Actorul Cezar Antal cântă foarte bine. Și vocal, și instrumental. Dar asta știe tot omul care l-a văzut în spectacole. Este stăpân pe el însuși și, mai ales, pe o tehnică teatrală asimilată în cele mai mici detalii. Afirmă că tot ce a învățat, tot ce știe să facă provine de la Teatrul Tineretului.

– Actorul trebuie să acorde mai mult interes rolului sau spectacolului?

Lucrurile acestea se întrepătrund la un moment dat. Rutina, adică timpul în care exersezi lucrul acesta, face ca aceste două direcții, în care trebuie să se îndrepte atenția actorului, să se întrepătrundă. Evident, atâta timp cât dai importanță rolului, lucru acesta se va reflecta și în spectacol. Și, invers, atâta timp cât acorzi importanță spectacolului, asta determină să fii atent la ceea ce faci în rolul respectiv.

– Care a fost, pentru Cezar Antal, prima lecție primită despre arta actorului?

Pe măsură ce trece timpul și îmbătrânim, ne amintim multe lucruri, pe care începem să le repetăm și să le povestim, de fiecare dată ca și cum le-am zice în premieră, și devenim obositori, plictisitori… Și nu ne dăm seama, dar e semn că am îmbătrânit. În principal, ne aducem aminte de lucruri care ne-au marcat. Nu știu dacă era neapărat în prima zi, dar cu siguranță era printre primele zile când eram student la Iași, domnul Ion Sapdaru era profesorul nostru, și ne-am adunat la curs, și unii dintre noi apucaserăm să ne scoatem hainele de stat afară, geci, paltoane, însă alții nu reușiseră, și prima replică, pe care n-o să o uit niciodată, a lui Ion Sapdaru a fost: „Scoateți-vă hainele de pe voi, că am impresia că trebuie să dureze puțin”. Ion Sapdaru, el însuși un mare actor, știe să învețe meserie și pe alții. Și a doua pe care ne-a spus-o este cea pe care probabil o știți: „Când intri în teatru, trebuie să te descoperi așa cum faci în biserică”.

– Domeniul artistic v-a pasionat de mic, dar ar trebui să spunem că teatrul a început să se numere printre preferințele dvs. abia în ultimul an de liceu.

S-a întâmplat să fac muzică, să urmez Liceul de Artă „Octav Băncilă”, din Iași, și aveam tot timpul contact cu tot felul de coruri, de orchestre, mergeam la Cântarea României, la 23 August. Pe atunci, nu aveam legături cu teatru. De teatru am auzit, în sensul în care să mă intereseze, abia în ultimul an de liceu. Târziu de tot, deci nu m-am gândit niciodată la treaba asta. A fost ceva care a declanșat virarea mea spre teatru, dar nu-mi amintesc ce. N-a fost nici dorință, nici nevoie de a face teatru. Nu știu cum am ajuns să fac asta, dar cred că am făcut bine, pentru că nu am avut nicio clipă senzația de părere de rău.

– Este adevărat când se spune că, în provincie, pe actorii buni nu-i prea vede nimeni?

Ba da, îi văd spectatorii din provincie, îi țin ei minte. Noi de spectatori avem nevoie. Să fii remarcat de un critic nu-ți aduce mari foloase. Întotdeauna lucrurile acestea țin de conjunctură, e subiectivism într-un procent de aproape 100%. Subiectivism în ceea ce privește gusturile unui critic față de un actor. Noi stăm la mâna spectatorilor, nu la mâna criticilor. Nu mai este acea atenție reciprocă dintre critici și actori. Să gândim cât se poate de pragmatic: ce am de câștigat dacă mă place un critic? O cronică bună, îmi face un soi de reclamă și cam atât. Dar lucrurile funcționează și fără asta. 15 ani am stat la Teatrul Tineretului, jumătate din viață cum ar spune cineva. Nici nu mai știu dacă sunt din Iași ori din Piatra-Neamț. Mi-a plăcut tare de tot. În materie de teatru, mai mult decât am văzut aici, la Teatrul Tineretului, n-o să văd nicăieri în lume. Și-am spus-o și o spun mereu: „N-am văzut nimic să nu fi văzut aici, să nu fi făcut aici”. Nu înseamnă că am făcut tot ce se poate face pe lume în profesia asta. Nu asta zic. Doar că nu e nimic din ce ni se întâmplă nouă, să nu recunosc în ce-am făcut sau văzut de-a dreptul aici. Adică nu mă surprinde nimic… Și sunt un om curios… Îmi plac lucrurile noi, evident că sunt lucruri noi, dar, în profunzime, nu-i nimic nou. Tot ce am învățat, tot ce știu să fac, e de aici.

– Considerați că personajul pe care l-ați jucat în spectacolul „Herr Paul”, pe scena TT-ului, a rămas rolul dvs. de referință?

Așa se pare. Mă bucur că se tot vorbește despre asta, deși, cumva, e înspăimântător. E, într-un fel, „Gata, asta a fost!”. A fost spectacolul care a îndeplinit cele mai bune conjuncturi. Ele au funcționat și în alte spectacole, dar pe bucăți. Aici s-a nimerit să fie un tot, un întreg. S-a întâmplat, că, de fapt, noi suntem aceiași oameni. Am mai lucrat cu regizorul Radu Afrim, și eu, și colegii mei, dar acolo s-au legat niște lucruri…

– Ați amintit de Radu Afrim… Trebuie să accentuăm că sunteți unul dintre actorii săi preferați.

Sunt unul dintre mulții actori preferați ai lui Radu Afrim.

– Dar se spune că nu are prea mulți…

Știu eu cel puțin vreo 10.

– Actorii din România sunt la curent cu ceea ce se montează în marile teatre ale lumii?

Eu cred că da și mai ales generațiile trecute de 30 de ani. Actorii sunt extrem de informați, călătoresc mult, intră în tot felul de forme de spectacole, proiecte, care-i fac să aibă contacte, într-o măsură mai mare sau mai mică, exact cu ce se întâmplă pe afară. Și asta e foarte bine.

– Cum vedeți spectatorul ideal?

Cred că-i plin de spectatori ideali. Cel puțin 50% dintr-o seară, într-o sală, sunt spectatori ideali…! Dacă nu chiar mai mulți. Oameni care stau cu ochii deschiși și-s acolo, indiferent ce prostii și idioțenii îndrugăm noi, și cât ne iese, și cât nu ne iese, ei sunt acolo, cu totul. Sunt mai mulți spectatori ideali decât actori.

– Dramaturgul Dumitru Solomon a mai găsit câteva ipostaze nostime ale spectatorului ideal, pe care aș dori să le comentați: „Spectatorul ideal aplaudă ori de câte ori nu înțelege ce se petrece pe scenă”.

La asta mă refeream și eu că stau cu ochii deschiși. E vorba despre deschiderea pe care o au, sunt atât de naivi, atâta de cu drag veniți acolo, încât se mai manifestă.

– „Spectatorul ideal nu este același cu spectatorul real…”.

Eu nu vreau să mai răspund la întrebarea asta, pentru că m-aș contrazice prin ce am spus la început. Am zis că-i plin de spectatori ideali, dar se pare că nu-i așa…

– „Spectatorul ideal aplaudă la sfârșitul spectacolului până se golește sala…”.

Semnele nu mai sunt astea, că chiar trebuie să iasă ultimul om, dar cine aplaudă ultimul tot ar mai da o dată din palme, numai că nu mai e nimeni să-l susțină și, atunci, renunță în cele din urmă și pleacă acasă…

A consemnat Violeta MOȘU; FOTO: Mihaela JIPA