Vianu Mureșan, filosof și scriitor: „Eu am mers, încăpățânat, în direcția mea, împotriva a ceea ce așteptau alții de la mine”

Vianu Mureșan s-a aflat printre scriitorii care au participat, la sfârșitul săptămânii trecute, la lansările de carte prilejuite de cea de-a zecea ediție a Târgului „Libris”. Binecuvântează situațiile nefericite prin care a trecut și spune că nedreptatea e bazată pe niște patimi sau pe niște ambiții ale celor care administrează părți din viața noastră, pentru că nedreptatea nu se produce singură, se face cu mâna omului.

– În ultimii ani, ați fost nelipsit de la Târgul de carte de la Piatra-Neamț. Cum a fost această a zecea ediție?

După perioada asta de restricții și lipsă totală de evenimente culturale, ne așteptam ca oamenii să fie mai reticenți, să fie mai multă crispare. Surpriza mea e foarte plăcută pentru că am fost întâmpinați foarte bine și este unul dintre cele mai frumoase târguri de carte din țară. Lumea, se vede, are bucuria să participe la evenimente legate de carte.

Federico Fellini spunea că arta este pentru omenire travaliul visului. Sunteți un visător sau un om al concretului?

Sunt mai degrabă un visător pentru că și scrisul, vorbitul sunt forme de artă. În mare măsură, noi, în viața de creatori, suntem continuatorii unor visuri, unor utopii, năzăriri pe care le avem. Visul era și în mintea lui Salvador Dali. Și el spunea că-și pictează visele în lucrările lui suprarealiste. Michael Ende, în cărțile Momo, sau în Poveste fără sfârșit, încearcă să refacă mari vise personale sau vise ale umanității. Și cred că aceasta e povestea în care mințile noastre se scaldă și din care se hrănesc. Dacă am fi reduși doar la gesturile concrete, la ceea ce suntem obligați, la meseriile noastre, la sarcinile noastre zilnice, viața ar căpăta o banalitate și s-ar goli de sens, de farmec și mulți dintre noi am fi mult mai deprimați și mai triști, estompați. Mi-a plăcut această expresie pe care am întâlnit-o la Mateiu Caragiale: „Am devenit niște ființe estompate”.

– Ați dus o politică de copil bun, idilic, conformist, sau, uneori, v-ați permis mici încăpățânări, îndărătnicii?

Provenind dintr-o familie cu mulți copii – 11 frați -, nu puteam să fiu obraznic, mai ales că aveam obligații, sarcini în gospodărie, încă de la 3-4 ani. Din acest punct de vedere, aș spune că am fost un copil ascultător, ca orice copil crescut la țară, în care autoritatea părinților, a bunicilor, chiar a fraților mai mari era indiscutabilă. Pe de altă parte, când am început să merg la școală, și am început să am un gust cultural și o opțiune pentru studii, pentru carieră, m-am încăpățânat să nu ascult de sfaturile apropiaților care încercau să mă orienteze spre Facultatea de Drept. Am avut o anumită îndărătnicie și au fost momente tensionate, de polemică, chiar de ceartă. Eu am mers, încăpățânat, în direcția mea, împotriva a ceea ce așteptau alții de la mine. Și am avut de câștigat, pentru că mă identific cu direcția aleasă. Cred că m-aș fi alienat sau, în orice caz, aș fi ajuns într-o direcție total nepotrivită firii mele.

– Nefericirea v-a secat vreodată inspirația?

Aș spune că nefericirea mi-a stârnit inspirația și dau ca exemplu concret ultima mea carte – ¡Bravo, campeón! (memorialul agoniei). Aceasta este despre fratele meu care a murit, în urmă cu patru ani, în Spania, într-o clinică, bolnav de cancer la creier. Am stat alături de el în ultimele luni de viață. A fost o dramă, o nenorocire, avea doar 33 de ani. Faptul că am scris această carte și un memorial al agoniei legat de această trecerea a lui, atât de dramatică, arată că nu mi-a secat inspirația. Dar, în general, nefericirea sau stările apăsătoare, încercările prin care trec m-au inspirat și m-au copt la cap, m-au maturizat. Binecuvântez situațiile nefericite prin care am trecut. În ceea ce privește dispariția fratelui meu, este peste puterea noastră să îndreptăm lucrurile sau să împiedicăm să se întâmple așa ceva.

Cum trebuie stăpânită o emoție?

– Nu toată lumea are puterea să o stăpânească. Cred că modul direct de a stăpâni o emoție este să-ți muți mintea spre altceva. De exemplu, spre rugăciune, dacă-i o emoție copleșitoare, o emoție negativă, o încărcătură rea, pentru că ea te răvășește. Modul în care poți să o descoși, să-i diminuezi energia, apăsarea, este să schimbi centrul de atenție, să te focalizezi pe altceva și la asta te ajută rugăciunea sau meditația. În experiența mea, nu există căi mai eficiente și mai directe decât rugăciunea și meditația. Făcute constant, făcute în timp sunt și modalități prin care ajungem să filtrăm mai riguros emoțiile, să fim mai puțini vulnerabili în fața lor.

– Duhul odată dobândit mai poate părăsi omul?

– Eu am o râvnă și o zbatere religioase permanente. Felul în care se instalează sau felul în care ne atinge aripa duhului nu știu în ce măsură ține de un merit personal, cât de grație. Cred că, în mod permanent și continuu, noi suntem păziți de Cel care ne-a dat viață. Apropierea sau îndepărtarea de Dumnezeu nu știu dacă putem s-o măsurăm. Nu suntem întotdeauna conștienți, mintea noastră-i rătăcită în propriile interese, în propriile munci, în propriile zbateri zilnice și, pe acest fond, se produce o uitare a pazei lui Dumnezeu și a acestui ochi vigilent, a acestui ochi care nu doarme și nu se închide niciodată, care-i asupra noastră. Eu cred că, prin dăruirea cu prea mare entuziasm propriilor scopuri, chiar dacă duhul este asupra noastră, noi uităm să ne folosim de el sau nu știm să ne folosim de el. Ca și cum avem buzunarele pline de bani și am sta să cerșim. Eu cred că-i important pentru noi și dacă facem lucruri care nu par în mod direct de natură religioasă, pentru că viața noastră, dacă ar fi trăită cuviincios, ar fi în totalitate un exercițiu religios și o formă de devoțiune.

Când cineva are o patimă, cum ar trebui să ne străduim să-i trimitem raze de iubire și de milostivire, pentru a se tămădui și a se elibera?

Depinde de natura patimii și cât e de puternică patima cuiva. Până la urmă și patima asta a scrisului, patima asta culturală, de la un nivel în sus, e la fel de rea ca beția. Este o beție a cuvintelor goale și eu de această patimă încerc să mă feresc, încerc să fiu conștient. Am ajuns să înțeleg că ne putem pierde în lumea cuvintelor, cărților, literaturii, să fim luați de vâltoarea curentului literar și să ne sufocăm fără să câștigăm ceva. Trebuie să faci diferența între pasiune și patimă. Lucrul cu textele, cărțile, cu ideile trebuie să fie ziditor întotdeauna, trebuie să lumineze, trebuie să îndrepte, trebuie să împrospăteze mintea și, în cele din urmă, trebuie să te îndrepte spre ce este esențial, spre legătura cu Dumnezeu. Dacă toată patima asta literară rămâne un simplu răsfăț, nu-i bine. Dacă citești cărți plăcute, care sunt cu zecile, cu sutele, cu miile, poți să trăiești oricât și să rămâi spiritual și moral la același nivel la care ai fost când ai început să le citești, adică să nu te rafinezi, să nu te îndrepți spre ținta ultimă a sufletului. Este vorba  despre înțelegerea, comunicarea sau apropierea de Dumnezeu. Noi suntem apropiați de cer, de exemplu, fără să urcăm sau să coborâm. Cerul e pretutindeni. Noi nu putem să fim mai aproape sau mai departe de cer. Noi nu putem să fim mai aproape sau mai departe de Dumnezeu. Dar putem să ne folosim mai mult sau mai puțin de această apropiere. Și cred că, dacă pasiunea lecturii, pasiunea literară, relația cu textele nu ne adâncește conștiința apropierii și nu ne face capabili să utilizăm apropierea de Dumnezeu și de viața spirituală, atunci este patimă și pierdere de timp. Este un alcoolism literar.

– Răzvrătirea face rău? E bine să-i înfruntăm sau nu pe cei hulitori, potrivnici lui Dumnezeu, prigonitori…?

Cei care sunt răzvrătiți sunt deja la un nivel de vehemență, la un nivel de violență care nu poate să fie contracarat decât printr-o formă opusă de vehemență. Nu înseamnă că acel care ridică piatra și vrea să lovească într-un nevinovat, dacă tu îl împiedici printr-un gest violent i-ai căutat răul. Dimpotrivă, ai căutat împiedicarea săvârșirii unui rău. Există niște proporții în energiile bune sau rele pentru cei care sunt în mod vădit dușmănoși sau în mod vădit agresivi în raport cu ceva care este valoros, care este curat, care este sfânt. Pe ei nu-i poți opri decât prin gesturi, forme similare de putere. Și asta capătă chipul violenței uneori. Dar violența împotriva a ceva violent este un fel de dialectică, răul prin care împiedici săvârșirea unui rău mai mare, răul necesar. Și atunci nu avem ce face. Dacă noi stăm blânzi și ne rugăm, stăm ca mielușeii în fața lupilor care vin să ne mănânce, noi putem să fim mândri de evlavia noastră, dar ne vor mânca până la urmă și n-am făcut nimic. Răul în lume continuă să se desfășoare și sunt forme de rău care se întâmplă prin pasivitate, prin neangajare, prin neintervenție contra curentului care se săvârșește.

Cum ar trebui să răspândim iubirea noastră tuturor, dezinteresat?

– Noi ne folosim de cărți ca să răspândim iubirea. Eu cred că apropierea noastră se poate produce și prin ceea ce gândim, prin ceea ce scriem, prin ceea ce vorbim și se creează o emulație, se creează atașamente și apropieri destul de importante prin intermediul cărților. Bibliotecile și librăriile aveau ceva miraculos pentru mine. Tot timpul mi-l foloseam ca să citesc.

– Se spune că nimic nu-i mai tonic între intelectuali ca diferența în idei. Sunteți de acord?

Această diferență de idei eu o văd întotdeauna filosofic, pentru că aceasta e pregătirea mea. Diferența de idei trebuie să fie argumentată. Eu nu iau o idee ca fiind valabilă sau fiind adevărată doar pentru că e enunțată de cineva cu autoritate. Indiferent din gura cui iese o idee sau un enunț, o formulare, dacă nu are tot suportul argumentativ, logic sau susținut prin detalii practice sau prin raportare la realitate. Dacă aceste legături între o idee și aparatul logic care o întreține nu sunt evidente, pe mine acea idee nu mă convinge indiferent cine o formulează. Eu mă oblig întotdeauna când formulez un enunț sau când încerc să argumentez ceva să fac toată structura logică, eu zidesc din cărămizi logice un enunț, o argumentație. Dacă nu se vede această ziditură logică, eu sunt suspicios față de o idee. Putem să purtăm polemici, și sunt antrenante, tonice, dar e important ca ele să nu fie simple efuziuni emoționale, să nu fie bazate, pur și simplu, pe idiosincrazii, pe pasiuni, pe emoții, pe ticuri mentale, pe credința în autoritatea necondiționată a cuiva și angajarea în direcția ideii lui sau a gândirii lui, fără niciun fel de analiză critică prealabilă, fără niciun fel de cernere logică sau rațională a ideii. Dar jocul de idei, dialogul în principal, sunt baza gândirii.

– Cu cine ați purtat cele mai interesante schimburi de idei?

– Alexandru Deac este unul dintre oamenii care m-au influențat și m-au format în perioada când eram elev de liceu la Baia Mare. Era un filosof fără studii superioare, pentru că avea rude în Statele Unite ale Americii și lucra în mină. L-am și transformat în personajul central al cărții mele, Nebunul lui Dumnezeu. L-am cunoscut când aveam 15 ani. Avea o artă a dialogului și a explicării unor teme chiar unele dificile, specioase de filosofie pe care rareori am întâlnit-o, mai târziu, în facultate, la profesorii universitari. Cele mai fertile dialoguri atunci le-am avut. La 15 ani am început să-l învăț pe Hegel, să învăț principiul alterității, să-i învăț pe Aristotel, pe Mircea Eliade, pe Emil Cioran, pe Elias Canetti cu Orbirea. A fost cel mai spectaculos schimb de idei din tinerețea mea. Mai târziu, cei care mi-au fost parteneri de dialog au fost colegii de facultate. Cu Sorin Lavric am avut schimburi plăcute de idei, deși ne situăm pe poziții filosofice diferite cumva și prin specializare. Eu sunt specializat în fenomenologie, în filosofia lui Emmanuel Levinas, filosof francez foarte complex, greu accesibil. Avem tot timpul dialoguri interesante, frumoase, dar suntem pe poziții diferite.

– De ce nedreptatea nu are odihnă?

– Cred că, în mare parte, nedreptatea e bazată pe niște patimi sau pe niște ambiții ale celor care administrează părți din viața noastră, pentru că nedreptatea nu se produce singură, se face cu mâna omului. Dacă nedreptatea apare în mod deliberat, cu siguranță sunt fie conștiințe, suflete sau minți corupte, minți ambițioase, minți care cred că-și permit să domine viețile celorlalți, alegerile celorlalți, să se folosească de munca lor, de naivitatea lor într-un avantaj propriu. Este o meschinărie, o ambiție, o aroganță personală la baza nedreptăților care se săvârșesc. Aceste nedreptăți, de fapt, sunt forme de manipulare a vieților noastre în interesul cuiva. Nimeni nu face o nedreptate în mod gratuit, decât, iertați-mă, un om prost, un om fără minte care face o nedreptate din care să nu aibă niciun câștig. Chiar am citit recent o carte a unui istoric italian despre prostie. Și el definește prostul în acest fel – persoana care face rău fără să aibă niciun câștig de pe urma lui.

A consemnat Violeta MOȘU