Întâlniri de neuitat – În dialog cu criticul literar Ioan Holban, directorul Teatrului „Luceafărul” din Iași

„Sunt sclav al peniței și al cernelii” – Honore de Balzac.

Criticul literar Ioan Holban a fost președintele juriului celei de-a patra ediții a Premiului Național de proză „Ion Creangă”, Opera Omnia, decernat duminică, 1 martie, la Humulești. Autorul „Istoriei literaturii române contemporane” spune că avem una dintre literaturile performante ale Europei, iar Ion Creangă este un argument foarte serios pentru a ne menține identitatea națională.

Ce a început să reprezinte acordarea Premiului „Ion Creangă” pentru literatura românească?

– Este un premiu foarte important, fără doar și poate. Ion Creangă este un brand excepțional nu al Neamțului, ci al României. Recent, într-un tabloid, se făcea un clasament despre ce-i hot și despre ce nu-i hot. Cel care tocmai ieșise din schemă era chiar Ion Creangă. Scria că nu mai trebuie citit, nu mai trebuie recomandat, întrucât copilăria lui nu mai seamănă în niciun fel cu aceea a copiilor de astăzi. Adevărat, poate, deși în comunitățile tradiționale cred că mai sunt foarte multe lucruri sau locuri care seamănă cu Humuleștiul lui Creangă de pe vremuri. Aici nu-i vorba că oamenii și-au schimbat hainele, nu mai merg cu căruța, merg cu mașina… Este vorba despre un sentiment al omenescului și al supraomenescului, cum spunea Lucian Blaga, despre satul românesc, în celebra conferință ținută la Academia Română (5 iunie 1937 – n.a).

– Ce să notez despre sentimentul cu care ați revenit la Humulești?

– Eu mi-am început cariera cu o carte despre Creangă. Se intitulează Spațiul memoriei (Editura Junimea, 1984 – n.a) și se referă strict la Amintiri din copilărie. Regăsesc aceleași lucruri, care-mi plac grozav. Cred că șansa noastră e de a ne menține identitatea culturală, într-o lume care este foarte tulbure și care se îndreaptă spre nu se știe unde. Eu zic că Ion Creangă este un argument foarte serios pentru a ne menține identitatea națională. Vreau să mai adaug că acest premiu îl considerăm un moment de celebrare a valorilor prozei contemporane. E un moment de întărire a unor simboluri naţionale cum sunt Mihai Eminescu și Ion Creangă. Povestitorul de la Humulești e o valoare recunoscută şi „exportată” mai mult chiar decât Eminescu. Asta este situaţia. Eminescu este conceput în Franţa ca un Lamartine întârziat, Creangă este perceput ca un prozator foarte modern din toate punctele de vedere.

– Cât de importantă mai este opinia criticilor literari în vremurile actuale?

– S-o spună scriitorii. În ceea ce mă privește, simt că prozatorilor, poeților nu le este frică de mine, pentru că nu mănânc literați, nici la micul dejun, nici la prânz și nici la cină. Ce pot să declar sigur este că oamenii de litere sunt foarte interesați de ierarhia de valori și dacă se află în această elită. Sunt autorul unei istorii a literaturii române contemporane și am văzut că scriitorii au tot felul de reacții pe tema asta. Sunt unii care fac presiune, alții care sunt nemulțumiți, alții că de ce nu au fost incluși, asta se întâmplă permanent și-i riscul pe care mi l-am asumat. Ierarhia de valori oferă o listă de valori unei posterități, care, pentru unii, este improbabilă. Pentru mine, este foarte probabilă.

– Cum alegeți cărțile la care faceți critica literară?

– Citesc foarte multe cărți, iar pe cele proaste le dau deoparte după ce le-am citit. Le citesc în întregime, nu pot să scriu pe genunchi, pe un colț de masă, într-un tren sau la terasă, trebuie să citesc cărțile pe îndelete și să fac fișe. Dacă-mi dau seama că-i o carte proastă, o las deoparte și nu scriu despre ea. Eu am făcut un legământ, încă din 1977, când am început cronica literară, că nu voi scrie niciodată despre niște cărți proaste. Și asta pentru că mi-am consumat nervii o dată citindu-le și nu pot să-mi mai consum niște neuroni, încă o dată, ca să fac bășcălie de ele. Să știți că nu mai pot fi înșelat de nimeni. În altă ordine de idei, avem una dintre literaturile performante ale Europei și aici mă refer la poezie, în special.

– Vi s-a cerut vreodată să scrieți despre o carte anume sau să lăudați un autor?

– Nu, și-am avut rubrici în toate revistele de literatură. Nu mi-a cerut nimeni să scriu bine despre el și să-l rad, să-l execut pe un altul. Nici măcar Nicolae Manolescu nu mi-a cerut să scriu un text rău despre cineva.

– Este mai ușor să fii scriitor decât critic literar?

– Un critic literar trebuie să renunțe la multe lucruri pe care scriitorii, de obicei, le fac. Noi avem răgaz mai puțin pentru socializare, pentru întâlniri, pentru că, dacă-ți combini povestea asta cu timpul de lectură, nu rimează, nu ai timp. Asta nu înseamnă sacrificiu, asta înseamnă că-ți alegi singur ceea ce ai de făcut, nu te obligă nimeni.

– De ce ne plac cărțile?

– Vă răspund cu concluzia unui medic oculist. Medicul acesta, referindu-se la cititul de pe ecran, de pe monitor, și cel de a lectura o carte pe suport de hârtie, nu făcea comentarii de genul nu-i bine așa sau e bine așa. Spunea: „Uitați de câte ori clipiți din ochi dacă priviți ecranul și de câte ori clipiți din ochi citind hârtia. Și o să vedeți ce înseamnă pentru ochii dvs. și pentru minte lectură pe suport pe hârtie față de uitatul pe ecran”.

– Se spune că literatura cu adevărat bună se inventează, e mereu altfel. Sunteți de acord?

– Sigur că da. Ea se reinventează permanent. E pasionant să observi cum se revoluționează din când în când. Paradigmele poeziei sau ale prozei epice nu se reinventează așa din senin. Ele vin pe trendul reinventărilor paradigmelor de sensibilitate a cititorilor, a consumatorilor de lectură.

– Cum ar trebui să fie cititorul?

– Eu nu am un profil al unui cititor ideal nici într-un caz. Sigur că sunt și cititori profesioniști. Aceștia sunt criticii literari. Și aceștia sunt puțini. Cititorul e acela care intră într-o librărie și cumpăra o carte sau se duce la bibliotecă. Un cititor se caută pe sine însuși, e evident. George Călinescu spunea că ne-ar trebui cinci minute pe zi în care să stăm singuri de vorbă cu noi înșine. Să ne întrebăm cine suntem, ce facem, ce e cu noi pe lumea asta? Eu cred că nu ne trebuie cinci minute, ci în jur de 30 de minute. Eu stau de vorbă mult cu mine.

A consemnat Violeta MOȘU; Foto: Facebook Centrul pentru Cultură și Arte „Carmen Saeculare” Neamț