Întâlniri de neuitat – În dialog cu prof. univ. dr. Magda Ciopraga

Prof. univ. dr. Magda Ciopraga, fiica academicianului Constantin Ciopraga, a fost oaspetele de onoare al ediției 2019 a Zilelor Bibliotecii Județene „G.T Kirileanu” Neamț. La Facultatea de Litere a Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași predă cursuri de istoria romanului francez modern, scriitori români de expresie franceză și literatură belgiană. A fost lector de limbă și civilizație română la Université d’Angers (1991-1992). Este doctor în filologie, la Universitatea București, cu o teză despre Marguerite Yourcenar. A publicat articole și studii în Belgia, Franța și România. A făcut parte din colectivul de autori ai volumelor Terminologie poetică și retorică (Universitatea „Alexandru Ioan Cuza”, Iași, 1994) și Dicționar de scriitori francezi (Polirom, Iași, 2012). A publicat volumele Marguerite Yourcenar, de la morale à l’écriture (Fides, Iași, 2000) și Vocea autorului (Junimea, Iași, 2001).

– Academicianul Constantin Ciopraga, tatăl dumneavoastră, este un model pentru cultura română. Care-i moștenirea spirituală pe care ați primit-o de la el?

– Am preluat în primul rând un ansamblu de valori, bazat pe informare serioasă, pe analiză din perspective multiple, pe concluzii argumentate. Echilibrul și o anumită sobrietate sunt hotărâtoare în toate aceste etape ale cunoașterii. A observa, de pildă, o ruptură sau o inovație în cultură presupune a privi un întreg trecut, care se cuvine respectat, identificat în detaliu. Într-un înțeles aparte, patrimoniul spiritual ține de credință: a mea e cea a părinților mei și a tuturor celor dinaintea lor, pierduți în memoria administrativă, dar prezenți în duh.

– Care sunt rădăcinile psihice și sufletești ale unui critic și istoric literar, de fapt ale unui om care și-a dedicat întreaga viață literaturii române? 

– Analogia inspirată de morfologia plantelor impune firesc o cercetare în termeni geografici: rădăcinile cuiva sunt solidare cu spațiul natal. După care vine dezvoltarea, cea mai des invocată fiind cea intelectuală. Pentru părintele meu, determinante au fost zona Pașcanilor – locul nașterii, în 1916 -, cea a Fălticenilor – unde a urmat liceul – și Iași, unde a obținut licența în Litere. Sigur, fiecare dintre aceste diviziuni ale construcției personale se leagă între ele, se leagă de cele ale multor altora.

– Care-i prima amintire pe care o aveți cu tatăl dumneavoastră?

– Sunt mai multe amintiri suprapuse, fiindcă se repetau, cuprinse într-una sau două, cu tata la masa de lucru și, ceva mai personală, cu el povestind, seara, întâmplări din copilărie, cele mai multe hazlii.

– Ce nu l-ați întrebat niciodată pe Constantin Ciopraga și ați fi vrut să-l întrebați?

– Nu aș putea afirma că am întrebări majore nerezolvate. Firește, unele lucruri rămân nespuse la fiecare dintre noi, ori fiindcă nu le știm, ori fiindcă nu le putem exprima. Legat de dialogul cu tatăl meu, cred că el a fost cu atât mai autentic cu cât a durat mai mult: am fost mereu alături de părinții mei, ani întregi.

– Cum a suportat Constantin Ciopraga invidia celor din jur, pentru că, nu-i așa, un critic literar trezește, uneori, o gelozie literară cumplită?

– Nu l-am auzit niciodată pe tatăl meu vorbind despre vreun rival, despre vreo invidie pe care ar fi provocat-o. Ceea ce nu implică absența lor. Oricum, cred că ar fi cel puțin două explicații ale atitudinii sale. Una ține de încrederea în ceea ce făcea; cineva devotat lecturii și scrisului zilnic, fără perioade de pauză (cu excepția vacanțelor itinerante, o dată la câțiva ani) nu se îngrijorează prea lesne de zavistia celorlalți. Cealaltă explicație vine din încercările războiului și ale lagărelor de prizonieri, care, prin duritatea lor, au adus ulterior o detașare de mâhnirile curente.

– Instituția criticului literar, așa cum o știm, va avea întotdeauna o lungă viață?

– Va continua să existe interpretarea textelor, cred, sub diferite denumiri, corespunzând anumitor metode. În mișcare, adică în devenire fiecare și în concurență unele cu altele. Chiar înainte de recunoașterea instituției critice, în prima jumătate a secolului al XIX-lea, au funcționat maniere de lectură, ori alte instituții, de pildă școli de interpretare, care confereau ori nu legitimitate producțiilor literare.

– Ce mai înseamnă un critic literar în ziua de astăzi?

– Pe scurt, un critic ar trebui să fie cineva care, pe baza unei formări serioase, discută competent despre un text, despre mai multe texte, după ce le-a parcurs cu atenție. Nu aș neglija fundamentul moral al demersului său: el ar trebui să fie un observator de bună credință al „Republicii literelor”, un îndrumător binevoitor, mai mult decât un indicator de direcție care se pune în valoare.

– Scriitorii seamănă sau nu cu opera lor?

– Revenirea autorului în cadrul interpretării literaturii, după autonomizarea excesivă din perioada structuralistă, a fost naturală. Profilul său vag, dacă nu chipul său, trece în operă, în pofida tuturor ecranelor intermediare. Cum bine s-a spus, un roman își reprezintă autorul mai fidel decât o face corespondența sa ori o autobiografie oficială.

– Ce calități prețuiți mai presus de orice la un scriitor?

– Se știe că un scriitor este cineva care scrie bine, care acordă o atenție neobișnuită exprimării, mai intensă decât a altora, cei care se servesc de limbaj la modul curent ori specialiștii în felurite domenii. De la unitățile minimale, cum sunt sunetele, până la corpul integral al textului – totul se organizează într-o formă irepetabilă, singura capabilă să comunice conținutul său specific. Este bunăoară de neimaginat ca „Baltagul” – organizat cu o concentrare specială – să fie diluat în câteva volume. Dincolo de acordul dintre formă și mesaj, condiție „sine qua non”, s-a pus problema calității acestuia din urmă, a valorii morale sau spirituale pe care o prezintă un discurs întocmit cu iscusință. În aceasta, partea de răspundere care revine autorului nu este neglijabilă. 

– Credeți că lumea va fi un loc mai bun peste 100 de ani?

– Nu e greu să ne închipuim o lume mai tehnologizată ca a noastră, ceea ce ar constitui un progres, cu condiția prezervării în paralel a mediului natural. Dacă prin lume înțelegem omenirea, caracterele, mă tem că a vorbi despre perfecționare e o utopie.

– Trebuie să iubești ceea ce scrii?

– Scriem, cred, despre ceea ce iubim, într-un elan de cuprindere, despre ceea ce nu iubim, într-o tentativă de scăpare. 

– Un scriitor are nevoie de confirmări, de recunoașteri constante?

–  Da, cred că până și temperamentelor robuste, până și artiștilor validați de critică le sunt prielnice recunoașterile. Poate nu neapărat necesare, acestea prind bine. Există și cazuri de respingerea a lor, care însă traduc, măcar în parte, tot dorința de recunoaștere, una de ordin reformator, incitând la schimbare. Se vede că nimeni nu e atât de solipsist încât să fie mulțumit cu un singur cititor, el însuși.

A consemnat Violeta MOȘU