Profesoara Alina Pamfil a încetat din viață

Învățământul nemțean este, din nou, în doliu, după ce îndrăgita profesoara Alina Pamfil a încetat din viață, în cursul zilei de astăzi. Respectul și pasiunea cu care și-a făcut meseria a propulsat-o în rândul celor mai apreciați dascăli. Dumnezeu să o odihnească în pace!

Să-i fie somnul lin și îngerii aproape! Amintire veșnică pentru tot ce a fost pentru toți cei din jur: O MARE DOAMNĂ! Condoleanțe celor apropiați, dar si tuturor acelora care au avut privilegiul să o cunoască!”, a transmis pe Facebook profesoara Sanda Spiridon.

Și profesoara Marina Stoian a scris un mesaj răscolitor: „Drum lin către stele, Om frumos și «locuitor al sufletului meu», așa cum, chiar tu, obișnuiai să ne numești. Nu te vom uita niciodată!!!

În cel mai recent număr al Revistei Apostolul, Alina Pamfil aducea un elogiu școlii unde a fost șefă de promoție și iluștrilor săi profesori:

Colegiul Național „Petru Rareș” – 150 de ani

Scările

1962. Şcoala medie Nr.1, zisă şi „Petru Rareş”, din Piatra-Neamţ, regiunea Bacău, mare, albă şi cu multe scări, mă apăsa cu o autoritate greu de îndurat. Fusesem aduşi aici, toată clasa legendarei Elena Ghelase, de la Şcoala 3. Era semn de recunoaştere pentru ea şi grea treabă pentru noi, să fim de frunte, unde mai pui că până acolo mai aveam de urcat şi treptele de la Teatru. N-am avut încotro. Am început să urc.

O vreme, mi-a fost frică, nu ştiam atunci de ce anume, dar originea nu prea sănătoasă, deşi tata primise Ordinul Muncii Clasa a III-a pentru construirea fabricii Penicilina – Iaşi, îmi atrăgea privirile de oţel ale directorului. Dar, privirea aceea de un albastru senin a dirigintei mele, Ioana Zămoşteanu şi blândeţea patriarhală a sfântului Limbii române, Victor Savin, şi orizonturile fără margini din istorisirile geografice ale fermecătoarei Oltea Vitencu mi-au marcat definitiv itinerariul. Şi am început să urc prea multele trepte. Cu gândul că le-oi dovedi odată şi odată.

Am fost o premiantă. Dintotdeauna, cel mai bine m-am priceput să iau premii. E un prost obicei, să ştiţi. Dar, iarăşi, n-am avut încotro. Şi am continuat să urc. Nicăieri nu se învaţă mai bine urcuşul decât la „Rareş”.

1963 şi mai apoi. Mi-am început cariera de recitatoare, pe care am purtat-o cu succes o viaţă-ntreagă, cu premiul I la faza regională a concursului cultural-artistic. Am făcut teatru cu Emilia Danetti, cor cu George Grigorică şi prin extensie, balet cu Andrei Lupu şi gimnastică cu Georgeta Donici. Am făcut educaţie fizică cu Vladimir Laşcu la Rondul II şi desen cu Arpad Kolumban. Şi acum văd înaintea ochilor mărul acela roşu. Caligrafia exemplară, pe care o am şi acum, am primit-o de la Elena Chelsoi.

Şi am mai urcat, încă mai era de urcat. Până la Centenar, în ’69, când eram într-a XIIa, am deprins meşteşugul cuvintelor de la Georgeta Pralea-Buzilă şi meşteşugul înţelesului lor de la Nicolae Buium. Dar am deprins şi obiceiul, prost se zice, de a mă făli cu cele ce ştiu şi pot, căci eu am făcut o şcoală în care era important ce poţi să faci cu ceea ce ştii. Şi cum urcam eu ca şefă de promoţie, urmând cu sârg secţia „reală”, Coralia Bunghez mi-a făcut brânci la olimpiada judeţeană de Limba şi literatura română şi mi-a pecetluit soarta. M-am dus într-un suflet să fac filologie. Pe care am terminat-o cu o licenţă în domeniul didacticii şi al metodicii, pe care le aveam sădite în mine din cei opt ani de şcoală la „Rareş”. Vedeam mâna Elenei Popa-Burcă pe caietul meu de teme. Nu mare i-a fost mirarea directorului nostru la vreme de centenar, Mihai-Emilian Mancaş, dar şi bucuria ascunsă să vadă că temeinicia filologiei a rodit pe tărâmul matematicii, fizicii şi chimiei. Pământ mănos. A fost 1970. Cu mintea riguros organizată şi tobă de carte, am intrat la facultate fluierând. Şi eu când fluier, fluier. Când am absolvit „Rareşul” eram deja profesoară şi inspectoare. Urma doar să devin.

Am rămas din şcoală cu obişnuinţa urcuşului. Mai toţi cei care termină „Petru Rareş”, cu şi din asta vieţuiesc, într-o ardere care nu poate fi stinsă nicicum. Această şcoală prea albă şi cu prea multe trepte, m-a învăţat, m-a iubit şi m-a respectat, m-a certat, m-a pedepsit şi m-a mângâiat. Tot ceea ce mi s-a întâmplat a fost să ştiu cum să urc treptele, încotro să privesc şi ce să văd.

Aici am fost rockeriţă, aici am iubit definitiv şi aici a absolvit, în 1994, la matematică fizică, feciorul meu filosoful.

1995. CIEP – Sèvres, Paris. O lună de formare pentru inspectori şi directori de licee bilingve. Am aflat acolo toate noutăţile manageriale pe care le ştiam din şcoală. Şi franţujii se mirau să afle că noi avem un învăţământ strălucit.

Iertat să-mi fie că le-am spus profesorilor mei doar pe nume. Da’ eu aşa am învăţat că-i cheamă, fie-le numele şi renumele pomenit cu drag, lor şi celor care nu se regăsesc în spaţiul timpul strâmt al celor 58 de ani pomeniţi aici. Acum urc în baston, dar mai urc încă. Înaltă şcoală este Liceul „Petru Rareş”!” . (Alina PAMFIL)