C. N. „Petru Rareș” 150/ Profesorul Mihai Emilian Mancaș: „Promoțiile din anii ’70, cu Alina Pamfil șefă de generație, au fost „îmbolnăvite” de literatură”

Născut la 18 iulie 1933, la Dobreni, profesorul de limba și literatura română Mihai Emilian Mancaș reprezintă a șasea generație de dascăli în familia sa. A intrat în lumea cărților foarte devreme – a învățat să citească la 4 ani și jumătate – și nu crede că ar fi știut să facă altceva. A avut dascăli celebri, colegi și elevi așijderea și nu s-a înscris în Uniunea Scriitorilor din România pentru că a considerat că a ajunge scriitor înseamnă a fi mare. Din experiența căpătată în Adunarea Constituantă, ca deputat de Neamț, între anii 1990 și 1992, socotește că politicianul trebuie să fie, în primul rând, om de cultură politică. Pe elevi i-a învățat nu să povestească, ci să intre în interiorul cărții, să înțeleagă cum e scrisă. Multe generații îl poartă în amintire cu drag.

– Să începem discuția noastră pornind de la Liceul Teoretic din Bicaz, la care ați predat 15 ani și unde ați fost și director, între anii 1963 și 1968.

Eu cred că școala era singura cale care-ți deschidea, atunci ca și acum, un drum spre realizare. La Liceul din Bicaz, veneau elevi extraordinari de buni, care proveneau de la sate și din muncitorimea de pe șantierul de la Bicaz. Nu mai spun de profesori. Toți erau foarte competenți. În total, opt dintre foștii dascăli de acolo au devenit cadre universitare. Directorul care a făcut ca Liceul din Bicaz să devină celebru, Virgiliu Eustațiu Radulian, devenit ulterior profesor universitar doctor și ministru adjunct al Învățământului, era fiu de colonel de aviație, iar mama sa era nemțoaică. A stat cinci ani director. Și poate că așa se explică de ce, după ce a plecat Virgiliu Eustațiu Radulian, fiind eu numit director, mă duceam la ședințele de la Regiune, de la Bacău, foarte liniștit și mă așezam în banca întâi. Știam că toate criticile sunt undeva în spate, că nu mă privesc pe mine.

– Elevii dumneavoastră de la Bicaz – și vom vedea și de la celelalte licee la care ați predat – au cucerit lumea. Putem spune asta, nu?

De acord. Nicolae Țicleanu, absolvent din 1961, m-a însoțit în preumblările mele săptămânale pe Ceahlău și, pentru că iubea foarte mult muntele, s-a făcut geolog. A devenit profesor universitar de paleobotanică la București și lui i se datorează descoperirile din Bazinul Carbonifer al Olteniei. A murit dramatic, ca mulți alți oameni de altfel, de cancer, pe când avea doar 64 de ani. Aparține unei școli care susține că nu ne îndreptăm către încălzirea pământului, ci, dimpotrivă, către o mini-glaciațiune care va veni curând. Asta l-a făcut un pic ieșit din rând între specialiștii noștri în climatologie. Regizorul de teatru Alexandru Dabija, un fel de nepot al meu, era ceea ce se numește un „elev recalcitrant”. Nu încăpea în disciplina școlii de atunci și mai ales nu încăpea în incapacitatea unor dascăli de a-l înțelege.

„ADOLESCENȚA ESTE O PIESĂ CARE SE JOACĂ MEREU ALTFEL. DACĂ NU AI VOCAȚIE DE DASCĂL, POȚI SĂ FII TOBĂ DE CARTE, NU TREBUIE SĂ TE APUCI DE FĂCUT EDUCAȚIE. INSTRUCȚIE DA, SĂ TORNI CU GĂLEATA CUNOȘTINȚE, DAR EDUCAȚIE NU”.

Ei bine, mereu trebuia să fie eliminat, numai că dirigintele lui, care era profesorul de istorie Iulius Buțincu, fost director și la Liceul Industrial Energetic din Piatra-Neamț, îl ierta tot timpul. În ultima clasă de liceu, la etapa județeană a Concursului Național de Literatură, li s-a dat subiectul: personajul literar preferat. Sandu, care era tobă de carte, fără să fie deloc bigot – nici măcar credincios nu cred că era -, și-a ales ca personaj preferat pe Iisus Hristos. A scris o teză excepțională, alături de doamna Mihăilescu, care a fost mult timp inspector de limba și literatura română, i-am dat nota 20, l-am trimis la București, la faza finală, numai că ne-am trezit cu marele ponos că, din cauza celor scrise anterior, nu a mai fost primit. Cel mai bun prieten al lui Alexandru Dabija era Laurențiu Dumitrașc, unul dintre copiii cu totul altfel construit de Dumnezeu. Un băiat de o frumusețe rară, cuminte ca o fată bine educată, bun desenator, totdeauna cu niște ochi mari, căutând să prindă tot ce vede în jur. Era feciorul unui om care s-a străduit să-l ajute – părinții, de obicei, te îndeamnă să te duci unde cred ei că-i bine – să se ducă acolo unde avea talent. A făcut lucruri excepționale, l-am urmărit cu multă dragoste. Soția mea, Alexandrina, i-a fost dirigintă și a rămas într-un fel de atașament față de clasa aceea și de Laur în special. Am sperat că o să fie mai bine înțeles de colegii săi de generație și că va face carieră universitară. Și-a ales alt drum, un drum frumos al arhitecturii.

– Să trecem la Ion Bocancea, cel mai îndrăgit actor-copil al anilor ’60-’70.

Spre deosebire de modelul de la Humulești, Ion Bocancea era un băiat cuminte, harnic, retras, viețuind într-o casă grea, pentru că tatăl său trăia din munca de cărăuș la internatul Liceului din Bicaz. A fost ales pentru rolul lui Nică a lui Ștefan a Petrei. Gloria îi mare, munca îi grea și școala nu te iartă. Ionică a pierdut un an, nu a rămas repetent firește – noroc că, pe atunci, se puteau da examenele fără să ai frecvență de sută la sută – și a făcut filmul. Eram convins că se va duce să facă artă dramatică, pentru că s-a dovedit a fi deosebit de talentat, sensibil. Nu știu dacă acei care văd filmul, nefiind școliți în domeniu, îl văd ca pe o poveste sau își dau seama de capacitatea lui, copil fiind, de a înțelege foarte bine psihologia lui Nică și a o interpreta.

În încheierea acestei scurte treceri în revistă, vreau să vă spun că am avut-o elevă la Bicaz și pe fiica lui Anghel Dumitrescu, aghiotantul Regelui Mihai I, cel care l-a arestat pe mareșalul Ion Antonescu la 23 August 1944. Rodica Dumitrescu era foarte frumoasă, avea domiciliul forțat la Bicaz, fiind elevă la seral. Era copilul unui „dușman al poporului”. Ziua spărgea cu barosul piatră pe șoseaua Bicaz-Gheorgheni. I s-a dat totuși voie să vină la seral, să își continue studiile, era colegă cu fiul prințului Șuțu. Și el spărgea piatră cu foarte multă dezinvoltură, cu umor chiar. Pasiunea Rodicăi la literatură era Sadoveanu. Înainte de bacalaureat, îmi spunea: „Dacă-mi cade Sadoveanu, iau notă mare!”. Să știți că a avut noroc! Și la scris, și la oral, subiectele au fost din Sadoveanu. La oral, examinatorul, care era un dur – profesorul Iuliu Buhăiescu din Piatra-Neamț, unul dintre cei care te scuturau să-ți meargă fulgii -, i-a dat subiectul și a tras Baltagul. A răspuns impecabil și, în felul acesta, a luat bacalaureatul cu notă mare. S-a îndrăgostit de ea inginerul șef de la Baraj. Pe vremea aceea nu exista o spaimă față de tineret, inginerul șef Cocoș având 27 de ani și devenind pe urmă și ministru. Și, când inginerul Cocoș a vrut să se căsătorească cu Rodica, l-au chemat la partid și i-au spus: „Îți luăm carnetul, te dăm afară…!”, însă, până la urmă, nu au avut ce să-i facă. Era prea bun în meseria sa, l-au lăsat să se căsătorească. Dacă or fi trăind și astăzi, le doresc foarte multă fericire.

mihai-emilian-mancas-2

– Am ajuns la… „Petru Rareș”, unde ați fost și director timp de 6 ani. Ați fost numit director exact în anul când liceul a împlinit un secol. Care sunt elevii despre care vreți să vorbim?

Este foarte greu să mă opresc la unul dintre ei, pentru că mă tem să nu-mi sară alții în cap. Mai curând aș vorbi despre excepții. Gheorghe Hibovschi era spaima dascălilor încuiați. Era amator de contradicții. Tot timpul avea ceva de spus. Tot timpul avea răspunsul pregătit. Făcea teatru cu soții Theodor și Emilia Danetti; acolo l-am văzut pe Ghiță cel adevărat și mi-a fost drag de atunci. Nu era confortabil să fii amic cu el – tu, profesor -, dar mi-am dat seama că atitudinea lui, un pic îndărătnică, venea din faptul că înțelegea foarte bine neputințele noastre, ale dascălilor. Și i-am urmărit cariera tot timpul gândind și câteodată spunând: „Da’ de ce nu te duci la facultate?”. Iar când a terminat Facultatea de Regie, șef de promoție la Iași, la o vârstă când alții ies la pensie, mi s-a părut că în sfârșit s-a împlinit și această dorință. Minunea minunilor este Teatrul Tandem, despre care am aflat tocmai la Viena. Alături de Maria, soția sa, face o treabă profesionistă. Ioan Clopoțel nu era un tip asemănător cu Gheorghe  Hibovschi. Era, într-un fel, și el pe lista neagră.

„ȘCOALA DE ATUNCI, PRESUPUN CĂ ȘI CEA DE ASTĂZI, AVEA NIȘTE MARI SCĂPĂRI. EXISTAU FOARTE MULȚI DASCĂLI CARE CREDEAU CĂ EI SUNT ELEMENTUL IMPORTANT ȘI DEGEABA LE SPUNEAI CĂ ELEVUL ESTE ACELA, CĂ NU ÎNȚELEGEAU. SE PIERDEAU FOARTE MULTE TALENTE DIN ACEASTĂ CIOCNIRE, ÎNTRE NEPUTINȚA DASCĂLULUI DE A ÎNȚELEGE ȘI DORINȚA COPILULUI DE A ARĂTA CĂ EL ESTE ALTCEVA DECÂT SE CREDE”.

Ionică a făcut și el artă dramatică în liceu, credeam că o să meargă la teatru, dar, în momentul când am văzut ce realizează în arta fotografică, mi-am zis că și-a ales un drum excepțional. Mi-e tare drag. Relațiile cu Hibovschi și Clopoțel au rămas dincolo de catedră, ca și cum mi-ar fi fost copii și simt pentru ei aceeași afecțiune și acum.

mihai-emilian-mancas-1

– Al treilea liceu la care ați predat a fost „Calistrat Hogaș”.

La „Calistrat Hogaș”, unde am avut catedra înainte de pensionare, am avut doi elevi excepționali, ambii ajungând dascăli universitari: Mircea A. Diaconu și Iulian Costache.

Iulian Costache este fiul unui lăutar. Tatăl lui a venit la mine și mi-a spus: „Domn’ profesor, băiatul meu a înnebunit, vrea să se facă profesor, ce să fac să-l dezvăț?” . „Te ajut eu imediat!”- i-am răspuns. L-am chemat și l-am întrebat ce știe și nu prea știa nimic. „Îți dau criticile lui Maiorescu și, când le citești, vii la mine”. După vreo 20 de zile, a apărut, cu ochii roșii, vai de capul lui și mi-a zis: „Le-am citit!”. Când am văzut cu câtă tenacitate a lucrat, am zis că nu se poate să nu fie ceva de capul lui. Acum este conferențiar de literatură, limbă și cultură română la o Universitate din Berlin în Germania.

* «AM CÂTEVA PĂCATE, PE CARE NU O SĂ LE UIT NICIODATĂ. NU-I SPUN NUMELE, PENTRU CĂ ESTE PROFESOARĂ ILUSTRĂ ÎN PIATRA- NEAMȚ. FĂCEAM PREGĂTIRE LA LICEU, CU CEI CARE DOREAU SĂ MEARGĂ LA FILOLOGIE, LA ISTORIE ETC. ȘI O VĂD ȘI PE EA, ELEVĂ A MEA, INTRÂND PE UȘĂ. „DAR TU CE FACI?”. „AM VENIT SĂ MĂ PREGĂTESC PENTRU FACULTATE”. „NU TE SFĂTUIESC!” I-AM ZIS. DOAMNE, MI S-A ÎNTUNECAT MINTEA! A PLECAT.

DUPĂ EXAMENUL DE ADMITERE, COPILUL ACESTA MI-A DAT O LECȚIE PE CARE NU AM UITAT-O NICIODATĂ. A VENIT CU UN BUCHET IMENS DE TRANDAFIRI ȘI MI-A SPUS: „ȘTIȚI, AM DAT LA TIMIȘOARA, MI-A FOST FRICĂ SĂ DAU LA BUCUREȘTI, AȚI ZIS CĂ NU POT, AM LUAT PRIMA ȘI VĂ MULȚUMESC…” CUMPLIT… EA A DEVENIT PROFESOARĂ CELEBRĂ ÎN PIATRA-NEAMȚ, LUCREAZĂ ÎNCĂ. MI S-A PĂRUT, ATUNCI, CĂ E TERNĂ, CĂ NU ARE SCÂNTEIA ACEEA CARE E NECESARĂ SĂ FACI ȘTIINȚE UMANISTE, PENTRU CĂ LA ISTORIE, LITERATURĂ, 1+1 NU FAC DOI. AM GREȘIT PROFUND»

Mircea A. Diaconu era un tip tăcut, închis în sine, venea de la un liceu militar, nu prea comunica și am avut tot timpul impresia că, într-un fel, era un pic gelos că nu-i acord și lui aceeași atenție ca lui Iulian Costache. Numai că, spre deosebire de Iulian Costache, care pornise de la zero, Mircea era bine înzestrat, adică era bine citit și m-a impresionat acuratețea cu care făcea referate, nu compuneri școlare; lucra ca un student. Îi dădeai un subiect, lucra studențește, cu fișe, cu tot ce trebuie, ca să iasă o treabă ca lumea. Pe Mircea nu l-am mai văzut de foarte multă vreme. Îi urmăresc cariera, citesc și ce se scrie pe la Suceava, știu că a ajuns în fruntea Facultății de Litere de acolo și-i doresc foarte mult succes.

– Într-un interviu, Mircea A. Diaconu spunea că, în cadrul lecției de limba română, comunicarea pentru dvs. trebuia să fie o demonstrație. Puneați mare preț pe dezvoltarea creativității elevilor.

Nu știu alții cum sunt… La o lecție introductivă, vorbeam, de exemplu, despre Marin Preda câte în lună și în stele. O să mă certe colegii acum. Nu știam totdeauna când intram în clasă ce-o să le spun, știam că trebuie să vorbesc depre Preda. Nu le spuneam eu despre „Moromeții” asta și asta, cum se întâmplă, ci îi lăsam pe ei. În felul acesta, s-a întâmplat ca, la o lecție deschisă, tot la „Moromeții”, Paula Solomon a susținut că băieții lui Moromete nu s-au dus la oraș pentru că voiau să schimbe mediul…, ei erau cam leneși. La sfârșitul orei, am fost certat de colegii mei profesori. „De ce faci regia asta?”, „De ce pui copilul să vorbească așa și să contrazică tot ce s-a scris în domeniu?”. Și am spus: „Poftiți, vorbiți cu fata!”. Paula nu s-a făcut profesor universitar, însă avea această deschidere și, într-adevăr, făceam un fel de structuralism avant la lettre. Îi învățam nu să povestească – asta este simplu -, îi învățam să intre în interiorul cărții, să înțeleagă cum e scrisă. Trebuiau să demonstreze, nu să povestească. Nu acceptam lozinci. Mult mai bine mă înțelegeau cei de la clasele de matematică, pentru că ei făceau și logică matematică și era mai simplu. Promoțiile din anii ’70, cu Alina Pamfil șefă de generație, au fost „îmbolnăvite” de literatură.

Prof. Alina Pamfil; Foto: Brândușa Bălan

*«CRISTI GREȚCU, DE LA DIVERTIS, A FOST O DESCOPERIRE A CONSOARTEI MELE. A JUCAT ÎN „O NOAPTE FURTUNOASĂ”, EL FIIND EXACT LIPIT PE ROL. A SPUS CĂ ÎNTÂLNIREA CU SOȚIA MEA A FOST MOMENTUL ÎN CARE S-A DESCOPERIT. EU CONSIDER CĂ PUTEA SĂ FACĂ CARIERĂ ȘI ÎNTR-UN TEATRU. FOSTUL PREȘEDINTE ILIESCU, CARE NU ESTE CHIAR BLÂNDEȚEA PĂMÂNTULUI, L-A ÎNDRĂGIT EXTRAORDINAR PENTRU FELUL CUM ÎL IMITA. GREȚCU A FĂCUT UN TEATRU CU TENDINȚE, CUM SE SPUNEA PE VREMURI, MORALIZATOR. CAM CE FĂCEA CONSTANTIN TĂNASE LA CĂRĂBUȘ»

– De ce profesor de limba și literatura română, domnule Mihai Mancaș?

Mai întâi, e vorba despre tradiție. Eu, în familia mea, sunt a șasea generație de dascăli. Am rămas orfan de mamă la 15 ani și tatăl meu, atât era de prins de treburile lui de învățător, încât nu a mai avut timp să se ocupe de mine. Am avut un frate mai mare, care era cu trei capete mai sus decât mine, de pe la 18 ani publica poezii în marile reviste ale țării, dar care a trăit o tragedie personală și s-a pierdut din păcate, încet și urât. În schimb, am avut noroc cu scriitorul Dumitru Almaș, care era văr bun cu mama și care-mi era naș de botez, și de doi profesori magiștri, pe care nu o să-i uit niciodată: Constantin Borș, profesor de matematică, care mi-a spus: „Tu ai să te duci la Litere!”, și Haralambie Mihăilescu, care preda limba română ca și cum preda limba latină. Foarte mulți nu l-au înțeles. Pe mine m-a impresionat extraordinar de mult logica lui, era un logician perfect și m-a învățat să gândesc ca el. Nu mi-a pus 10 niciodată, așa cum mi-a pus pe vremuri Victor Savin, dar a fost un mare îndrumător. Eu am început să mă gândesc la drumul acesta când am câștigat pentru prima dată un concurs de literatură și am văzut că scriu ușor. M-a convins oarecum această ușurință a condeiului. Am învățat să citesc la 4 ani și jumătate. Am intrat în lumea cărților foarte devreme și cred că altceva nici n-aș fi știut să fac. La facultate am avut fantasticul noroc să-i prind pe Călinescu, Vianu, Graur, Iordan, Rosetti, era o feerie să-i vezi. A trebuit să fug de la Universitatea din București, pentru că venea dosarul după mine și, într-o noapte, am plecat la Iași, unde mi s-a pierdut urma și unde am stat un semestru. M-am întors la București, m-am înscris cu adeverința de la Iași, un fel de foaie matricolă, la Institutul Pedagogic de la București. Am dat, în două sesiuni, 24 de examene, nu știu cum, și-am absolvit Institutul Pedagogic, după care m-am dus la Universitate și m-am înscris, ca un băiat cuminte, în anul III și am terminat Literele la București, mai târziu decât colegii mei cei drept.

– Cum găsiți generațiile actuale de elevi? Există schimbări radicale, atât din punct de vedere al mentalități, cât și al disciplinei?

Specialitatea noastră românească, moștenită din străbuni, de la meșterul Manole, este să ne jelim. Ce construim ziua, se dărâmă noaptea. Nu este adevărat. După ce am ieșit la pensie, era directoare Irina Hirțe și m-a chemat la Rareș, să predau literatură universală. Am avut această specializare postuniversitară și mi-a plăcut tare mult, fiindcă i-am avut profesori pe Vianu și apoi pe Dima, la Iași. Și, când am intrat în cancelarie, unul dintre foștii mei colegi de demult m-a întrebat ce fac acolo. „Păi, mă duc la clasa a XI-a, la universală”. „Nu te duce, că peste un sfert de oră pleci!”. Eu, de la 20 de ani, eram la catedră și nu mi s-a întâmplat niciodată asta. Și m-am dus. Dau peste o clasă de fete. M-am prezentat. „Cine vrea să stea la orele de universală să stea, cine nu poate să plece, pun nota 5 la fiecare”. Era și Gianina Cărbunariu (n.a. – regizor de teatru și dramaturg, directorul Teatrului Tineretului) printre eleve și le-am spus ca, la orele de literatură universală, să îmbrace pantaloni lungi. S-a râs. În anul acela nu a lipsit nimeni de la ore, ba mai mult a fost o atmosferă extraordinară. După un an și mai bine, m-am trezit cu fetele pe scări, venite să mă invite la banchetul de absolvire. Asta este generația tânără. Nu sunt copii vinovați… era să zic dascălii sunt vinovați, dar…

„CÂND PLĂTEȘTI DASCĂLUL CA PE UN MĂTURĂTOR CATEGORIA A TREIA, NU POȚI SĂ-I CERI SĂ FIE UN VÂRF AL INTELECTUALITĂȚII. ȘI ATUNCI TE MIRI CĂ MAI SUNT, LA LICEELE ACESTEA EXTRAORDINARE, DOCTORI ÎN ȘTIINȚE, CARE MAI STAU ÎN ÎNVĂȚĂMÂNT. NU SE POATE AȘA CEVA! NAPOLEON A SPUS CĂ PATRIOTISMUL SOLDATULUI TRECE PRIN STOMAC. ORICÂT DE PATRIOȚI AR FI CEI DIN ÎNVĂȚĂMÂNT, PREA E SPINOASĂ COADA PISICII, CA SĂ TRAGĂ MEREU. ȘI DACĂ CEI DE SUS NU ÎNȚELEG, SE ÎNTÂMPLĂ CE SE ÎNTÂMPLĂ”.

Sunt copii ca întotdeauna, mai vioi poate ca altădată, mai deprinși să afle noutăți din alte părți decât din școală și, atunci, nu merge să te duci în clasă să le spui povești, pentru că ei le știu deja. Trebuie să faci altceva.

– Credeți în implicarea intelectualului în politică?

Cred că politicianul trebuie să fie om de cultură. Trebuie să fie, în primul rând, om de cultură politică. Cred că politicianul trebuie să fie meseriaș, așa cum este și frizerul, și profesorul universitar. Dacă nu-i meseriaș, face ce se întâmplă acum în politica românească: cârpeli! Și când spun cârpeli mă gândesc și la cele nepotrivite, cusute cu ață albă; în rest, nu vorbesc de corupție, Doamne ferește! Toată lumea vorbește de corupție, eu vorbesc de viitorul țării. În momentul în care te duci acolo și nu știi ce cauți, mai bine nu te duci, renunți. În doi ani și patru luni, cât am fost în Adunarea Constituantă, am învățat pe de rost drept constituțional, de puteam să mă duc să dau lecții și altora. Trebuie să înveți; dacă nu înveți, nu ești meseriaș. În momentul în care am înțeles că, din păcate, drumul Parlamentului românesc este către ignoranță și eroare, nu am mai vrut să mă amestec.

* «SĂ VĂ SPUN CUM A FOST ȘI CU VASILE SPIRIDON, DOCTOR ÎN FILOLOGIE LA UNIVERSITATEA „VASILE ALECSANDRI” DIN BACĂU. EL A TERMINAT LICEUL DE CHIMIE, ERA MUNCITOR LA SĂVINEȘTI ȘI S-A ÎNDRĂGOSTIT DE-O DOCTORIȚĂ. ȘI MĂ TREZESC CU DOCTORIȚA AICI, ACASĂ, EA FIIND FOSTĂ ELEVĂ A MEA DE LA RAREȘ. „AM UN „VERIȘOR”, VREA SĂ FACĂ PREGĂTIRE CU DUMNEAVOASTRĂ”. ȘI APARE VASILE, BĂIAT FRUMOS, ÎNALT, NICI NU AM ȘTIUT DECÂT FOARTE TÂRZIU CUM ÎL CHEAMĂ. ÎI SPUNEAM „BĂIATU”. N-AM POMENIT O LOCOMOTIVĂ MAI STRAȘNICĂ DECÂT VASILE. CE-I SPUNEAI SĂ FACĂ, NU ȘTIU CÂND, CĂ ȘI MUNCEA, FĂCEA. ERA ȘI DEȘTEPT, ȘI DECIS SĂ SE REALIZEZE. A FĂCUT STUDII STRĂLUCITE, NU DATORITĂ MIE, CI DATORITĂ CAPULUI SĂU ȘI ACUM CULEGE ROADELE. AM AVUT ȘI ASEMENEA ÎNTÂMPLĂRI»

– Îmi amintesc că ați luat atitudine când Vioricăi Ionică, portarului cu cele mai multe selecții la lotul de senioare din istoria handbalului românesc, i s-a refuzat acordarea titlului de cetățean de onoare al municipiului Piatra-Neamț.

A fost una dintre celebritățile Liceului „Petru Rareș”. Nu pot înțelege niciodată de ce sunt oameni care cred că istoria începe cu ei. Am cerut, 20 de ani la rând, să se dea numele Dumitru Almaș unei străzi din Piatra-Neamț. Este cel mai important scriitor pe care l-a dat Neamțul. Și, în sfârșit, Consiliul Local a acceptat, anul trecut, ca drumul ce leagă platoul Gospodinelor de stația de sosire a telegondolei să poarte numele marelui prozator. Cum să nu-i dea titlul de cetățean de onoare Vioricăi?! Nu a făcut, cu vârf și îndesat, cinste acestui oraș, României? Există mii, zeci de mii de nume care se duc odată cu viața omului, dar există nume care rămân.

– Fiica dvs., Marta, v-a fost elevă?

alexandrina-si-mihai-mancas

Mi-a fost elevă și mie, și maică-si. Într-a XII-a, a venit cu premiu de la Olimpiadă și, a doua zi după ce a luat acel premiu, eu le-am dat extemporal. Ea nu a știut, nu era pregătită și i-am pus 4. Am fost nedrept. Și acum ține minte. „Dacă nu ai ce spune important, nu trebuie să faci literatură” – îmi spunea de multe ori. A absolvit Facultatea de Litere, română-franceză, având franceza specialitate principală; a lucrat și în învățământ, după care a ajuns la Biblioteca franceză și de acolo s-a dus cu bursă în Franța. În iunie 1990, a plecat definitiv, e cețătean francez, este căsătorită cu un pietrean, pe care, însă, l-a cunoscut în Franța. Nepoata mea are 23 de ani și este un informatician foarte bun în Armata franceză.

– Sunteți membru al Uniunii Scriitorilor din România?

Deși am câteva cărți la activ, eu nu m-am înscris în USR, pentru că, după capul meu, a fi scriitor înseamnă a fi mare. Cel mai greu e să scrii teatru. Actul întâi îți iese perfect. La actul doi, începi să obosești, actul trei este, de obicei, o catastrofă. Cumplit de greu este să scrii teatru, pentru că are o mecanică interioară, pe care doar un Caragiale a stăpânit-o. Poezia până la moderniști a fost, totuși, muzică. Am cântat pe cuvinte, a fost frumos. De atunci, poezia încifrată este, iarăși, o chestiune de mare cultură. Proza se scrie dacă îți merge mâna și ai oleacă de fior de povestitor. E greu să scrii proză mare, de adâncime, dar nu-i un efort foarte mare să scrii o proză accesibilă.

A fost un extraordinar talent colegul meu de facultate, Romulus Vulpescu, începuse fantastic, profesorii noștri îl priveau cu adânc respect, însă, la un moment dat, s-a blocat. Am încercat noi pe urmă s-o tragem de limbă pe Ileana, pe soția lui, care ne-a fost și ea colegă, dar nu am aflat de ce s-a cantonat în traducere și într-o poezie ușoară, într-o poezie spumoasă.

Cu Titus Popovici am fost prieten de vânătoare. Mi-a povestit, odată, cum a înnebunit Ceaușescu. În 1968, când au invadat rușii cu aliații Cehoslovacia, a fost marele miting din Piața Palatului. Titus, care era consilierul lui, i-a făcut cuvântarea ferm, dar atent, să nu se supere ursul prea tare. Cel care trebuia să-i dea în mână foile lui Ceaușescu s-a fâstâcit, pentru că, atunci când a întins Ceaușescu mâna, nu le-a mai primit. Și a vorbit liber. A ținut acel discurs, în care i-a făcut pe ruși cu ou și cu oțet și spunea Titus: „Măi, când s-a întors în interiorul CC-ului, când ne-am uitat la ochii lui, am înțeles că a înnebunit. Așa s-a speriat de ce a spus și ce se poate întâmpla a doua zi, încât s-a țicnit”. Pe Titus l-au mazilit, pentru că nu o înghițea pe doamna. Păcat de el, că a murit prea devreme. Abia când putea să-și scrie cărțile lui mari, nu a mai fost.

Notă: Interviul a fost realizat în octombrie 2016.

Violeta MOȘU; Foto: Ioan CLOPOȚEL