Medicul Virgil Răzeșu: „Orice scriere nu face altceva decât să descrie viața, în miliardele ei de ipostaze”

Medicul chirurg, scriitorul, traducătorul și, nu în ultimul rând, editorul Virgil Răzeșu iubește nespus de mult oamenii, viața și spune că scrisul este o modalitate de defulare, întrucât traiul a devenit din ce în ce mai greu.

– „Unii oamenii”, spunea Martin Buxbaum, „indiferent cât de mult îmbătrânesc, nu-și pierd niciodată frumusețea, ci doar și-o mută de pe fețe în inimile lor”. Printre ei, vă aflați și dvs., domnule doctor.

Sigur, frumusețea interioară rămâne. Eu iubesc foarte mult oamenii. De fapt, tot timpul m-am dedicat lor, cu toată ființa mea.

– S-a afirmat că sensul senectuții nu este performanța, ci maturitatea. Dvs. contraziceți o parte din această zicere. Sunteți extrem de performant, chiar prolific, scrieți, traduceți, participați la evenimente culturale…

N-am simțit niciodată o lipsă de activitate după retragerea de la spital. Foarte multe dintre cunoștințele mele chiar au suferit din acest motiv. Se întrebau mereu: „Ce fac de acum înainte?”, „Care-i rostul meu pe pământ?” . Eu nu am avut deloc senzația asta și nici nu am mai fost vreodată în secție de când m-am pensionat.

– A existat ceva care v-a intrigat în profesia de medic chirurg?

M-au intrigat în primul rând insuccesele. Au fost singurele care m-au pus pe gânduri. Dar, din punctul acesta de vedere, nu am stat degeaba, n-am stat pasiv, pe cât a fost posibil m-am înscris și eu în progresul general al medicinei. Cine spune că nu s-a făcut nimic în medicină, greșește profund. S-au făcut foarte multe, dar tot atât de multe mai sunt de făcut.

– Care este sau care a fost cea mai luminoasă persoană din viața dvs.?

O spun dintr-o suflare, dintr-o respirație: soția mea. A fost o femeie cu totul și cu totul deosebită, o ființă foarte sensibilă pe care am adorat-o. Viața a pus-o în situații destul de neplăcute, a fost fiică de chiabur, multe lucruri au dat-o peste cap și nu merita așa ceva. Băiatul nostru, Vlăduț, spunea adesea: „Mamă, te-ai născut prea târziu, trebuia să te naști în urmă cu două secole, când erau turnirurile medievale cu luptele dintre cavaleri și balurile cu menuete și valsuri”. Și avea foarte mare dreptate.

– Considerați că scrisul vindecă anomaliile vieții, uneori?

Nu, nu. Scrisul este o modalitate de defulare, pentru că viața este din ce în ce mai grea. M-a întrebat Emilia Țuțuianu-Dospinescu, de la Roman, o foarte bună editoare, care sunt subiectele mele preferate. I-am răspuns că viața. Orice scriere nu face altceva decât să descrie viața, în miliardele ei de ipostaze.

– Este foarte des utilizată sintagma „stil de viață sănătos”. Ce ține, în opinia dvs., bolile la distanță?

Omul este o ființă omnivoră. Toate canoanele astea: „Nu mâncați varză!”, „Nu beți lapte!” etc, sunt absolut caraghioase. Omul trebuie să mănânce de toate și cât mai variat. Tot ce este declarat aliment trebuie mâncat. Dacă exagerezi și mănânci o lună numai smântână sau numai slănină, atunci, sigur, este un abuz. Omul, în general, în alimentație, ca și în viață, trebuie să facă și „bune și rele”.

Un chestionar altfel

– Dostoievski sau Tolstoi?

Nu-i pot departaja. Ambii sunt absolut geniali și au făcut parte din lecturile mele de adolescență și tinerețe și nu-i pot separa.

– Toamna sau primăvara?

Primăvara. Eu sunt un optimist prin excelență. Însă toate anotimpurile au farmecul lor.

– Fotbal sau tenis?

Tenisul, pentru că fotbalul este mai mult un joc de gloată. Acolo izbucnesc cele mai nefirești patimi omenești.

– Sigmund Freud sau Arthur Schopenhauer?

Pe Freud nu-l accept absolut deloc. Mai degrabă Schopenhauer.

– Film sau teatru?

Teatru, pentru că-l trăiești altfel. Filmul poți să-l vizionezi mai detașat.

– Marea sau muntele?

Muntele, fără doar și poate. Este mult mai variat decât marea, infinit mai mult.

– Eminescu sau Alecsandri?

Eminescu, fără îndoială. Dar asta nu înseamnă că nu-l iubesc foarte tare și pe Alecsandri.

Violeta MOȘU