Întâlniri de neuitat – În dialog cu sculptorul Nicolae Fleissig

Nicolae Fleissig și Emil Nicolae

Pe simezele Sinagogii Catedrale „Baal Shem Tov”, renumitul sculptor Nicolae Fleissig, câștigător al Premiului Național „Brâncuși” (2017), ne invită, prin intermediul celor 50 de fotografii ale lucrărilor sale, la o călătorie artistică din Brazilia până-n Japonia. Numărul reprezintă doar o treime din cele peste 152 de sculpturi de mari dimensiuni pe care Nicolae Fleissig le-a realizat de-a lungul carierei sale în toată lumea. Înainte de emigrarea în Franța (1983), Nicolae Fleissig, trăitor al meleagurilor pietrene, a organizat o expoziție, la Muzeul de Artă, în anul 1982, alături de regretata pictoriță Ileana Dăscălescu.

– Cum este revenirea în orașul copilăriei și adolescenței dumneavoastră?

– E frumoasă, n-am mai fost de doi ani, mai exact de când am avut revederea de 50 de ani de la încheierea studiilor la Liceul „Petru Rareș”. A fost o întâlnire emoționantă, mi-am revăzut foștii camarazi. Chiar am primit o fotografie de la colegul meu, profesorul Petruș Brânzei, de pe vremea când eram elev, în care eram imortalizat pe terenul de sport al liceului. Cursurile primare și gimnaziale le-am urmat la Școala nr. 3, fosta Școală Israelită. Din păcate, nu mai am rude la Piatra-Neamț. Îmi pare bine că am revenit și că pot să expun câteva fotografii în acest frumos loc.

Spuneați: „Fiecare artist se gândește, de fapt, să zgârâie puțin eternitatea”. Sunteți mulțumit de ce v-a oferit, artistic vorbind, viața?

– Până acum da, dar nu știu ce o să mă aștepte de acum încolo. E adevărat, am zgâriat-o, dar și ea m-a zgâriat pe mine. Lucrările monumentale le fac acum cu asistenți, cu ajutoare, însă pentru galerii, pentru că lucrez cu mai multe, unde-i vorba de sculptură mică, le realizez singur.

– Cum vi-l amintiți pe Clement Pompiliu, maestrul dumneavoastră?

– A fost formidabil, extraordinar, atât ca om, cât și ca profesor. Bazele sculpturii el mi le-a pus. Eram copil și frecventam cercul de pictură de la Casa Pionierilor. Pictura era predată de artistul Nicolae Milord care locuia pe aceeași stradă cu mine. Eu am avut casă la nr. 7, pe strada Calistrat Hogaș. Într-o zi nu am făcut pictură, ci modelaj, lipsea Clement Pompiliu și Nicolae Milord i-a ținut locul. Mi-a dat o bucățică de pământ și am modelat-o într-un fel anume. Văzând ce am realizat, Milord mi-a spus: „Pa! Te duci la Pompiliu!”, și așa l-am întâlnit pe maestrul meu. Eu am emigrat în 1983, Clement Pompiliu s-a prăpădit în 1985.

-Ați coordonat unica Tabără Națională de Sculptură desfășurată la Piatra-Neamț. Se întâmpla în anul 1979, iar cartierul general era instalat pe platoul de la Cercul Gospodinelor. Am reținut o declarație a dvs. acordată ziarului Ceahlăul: „Vrem să lăsăm la Piatra-Neamț statuile pe care acest oraș le merită. Ele vor încorpora chipuri și simboluri reprezentative pentru dimensiunea actuală a orașului”.

– Atunci Piatra-Neamț a primit cea mai frumoasă zestre. S-a realizat dotarea orașului, a ansamblului nostru urban, cu lucrări de artă monumentală. A fost o tabără inițiată de CC al UTC și Uniunea Artiștilor Plastici. Au venit atunci Crișan Bela, Tiberiu Bențe, Grigore Bradea, Maria Deac, Mihai Istudor, Vasile Ivan, Dinu Rădulescu, Manuela Siclodi, Dumitru Simionescu, Anton Tănase, Iuliana și Gheorghe Turcu. Pe unele dintre lucrări le-am revăzut de câte ori am venit, altele lipsesc. Lucrarea mea s-a intitulat „Victorie” și a stat multă vreme expusă în scuarul de pe strada Mihai Eminescu, în dreptul trecerii de pietoni. Nici statuile nu mai sunt veșnice, d-apăi omul. O statuie poate fi veșnică doar dacă este respectată. Dacă nu știi să o muți, o spargi. Acum, din câte am înțeles, creația mea din 1979 se găsește abandonată într-un depozit. Dacă orașul vrea o lucrare de la mine, eu vin și fac alta.

La intrarea în Cimitirul Eternitatea se regăsește lucrarea realizată de dumneavoastră în memoria poetei și artistei plastice Brândușa Irimescu, plecată din această lume la numai 21 de ani.

– Regret nespus ce s-a întâmplat cu Brândușa. Ea era mai mică decât mine. Eu terminasem deja facultatea, ea abia intrase. Tatăl său, pictorul Dumitru Irimescu și Radu Irimescu, fratele Brândușei, m-au rugat să execut această lucrare. Am făcut-o, singura condiție era să vină cineva să o transporte de la București la Piatra-Neamț. Și cine credeți că a venit după ea? Puiu Doliș! Da, m-am trezit cu el în str. Sabinelor și a luat-o.

– Cine e vinovat pentru ceea ce vedem uneori lipsit de gust, inestetic?

– Este vorba despre o lipsă crasă de educație. Câte ore de istoria artelor se fac astăzi în școală? Foarte puține. Kitsch-ul înseamnă a lucra de mântuială, înseamnă o imitație de proastă calitate. Mă întristează teribil urâțenia ce pune adesea stăpânire pe oameni, pe locuri…

A consemnat Violeta MOȘU

Îmi aduc aminte că, în adolescența noastră comună (în curtea casei lui de pe strada Calistrat Hogaș din Piatra-Neamț), Nicolae Fleissig – asistat de fratele său Ivan și prelungind lecțiile maestrului prof. Clement Pompiliu – plăsmuia oameni și animale din zăpadă! Nu mă refer la acei simpli „oameni de zăpadă” care ne-au marcat tuturor tinerețea. Erau figuri complicate, complexe, uimitoare, dar fragile și alcătuite dintr-un material moale (în prelungirea modelajului de atelier). Cred că el a intuit atunci „slăbiciunea” care se ascunde în piatra adevărată, pe care o va încerca și exploata mai târziu, cu experiența de artist matur” – Emil Nicolae.

Nicolae iubește piatra cu sinceritate și o transfigurează prin pasiunea sa” – Hélène Prattico.

Eu văd în fiecare sculptură sufletul zbuciumat a lui Nicolae zdrobind miezul granitului și bucăți mici de inimă caldă și însângerată dau viață pietrei! Și totul Simplu, Dur, la Miez!!!” – Dimitrie Grama.

Consider că Nicolae Fleissig e un sculptor mare, unic, cu un stil aparte și-l felicit pentru tot ce face” – Maxim Dumitraș.