Sofia Vicoveanca: „Nu știu cât de mult place glasul meu, dar nu se confundă. Și după chip, am o figură ușor de ținut minte”

sursa foto: Revista Avantaje

Caracterizată de o autocenzură în toate privințele și de dorința unei continue perfecționări, îndrăgita interpretă de muzică populară Sofia Vicoveanca rămâne un simbol de mare autenticitate și valoare în istoria cântecului tradițional. Este revoltată pe cei certați cu munca și spune că banii pe care-i câștigă au iz de sudoare.

– Sunteți de-o vivacitate, de-un entuziasm ieșite din comun. Cum se menține sau, mai bine spus, cum se antrenează acest tonus?

Prin muncă. Eu le spun eu tinerilor – unii mai fug de mine, pentru că-i sperii – să fie pregătiți de fiecare dată, indiferent dacă-i nuntă, botez sau spectacol, să intre ca la un examen. Pentru că, de fiecare dată, este o altă testare, o altă probă de foc și trebuie să faci față. Suntem și noi oameni, uneori nu suntem în formă vocală adecvată, alteori îți plânge sufletul, însă publicul nu este vinovat că tu ai o problemă. Tu trebuie să treci peste aceste stări. S-au înspăimântat când au auzit de examen. Cum degetele de la o mână nu sunt la fel, așa nici publicul nu gândește și nu gustă la fel lucrurile. Trebuie să acorzi o mare grijă și felului în care te îmbraci, cum și cât vorbești etc.

– Poți atinge perfecțiunea în muzica populară?

Fac 58 de ani de cântec în toamnă. În rest, nu mă uit în buletin, să nu-mi stric ziua. În meseria asta, nu se atinge niciodată perfecțiunea. Loc pentru mai bine este întotdeauna. Dar trebuie să vii cu sufletul deschis către om. Mie îmi plac oamenii foarte tare, îmi sunt foarte dragi, deși am fost pălită în viață mult. Mi se mai întâmplă să mai văd câte o chestie și să spun „Doamne, numai așa să nu mă lași să fac!”.

– Cine v-a pregătit în mod deosebit pentru viață?

Mama! Știu să mulg vaca, știu să țes covoare, să fac tot rostul vieții. Iată că, de 58 de ani, sunt cu traista în băț prin lume. Cred că Dumnezeu, pentru fiecare, croiește un drum al lui. Eu, la această vârstă a mea, sunt în înregistrări. Am 23 de piese noi, neștiute, neatinse. Gândul mi-a fost așa: nimeni ca mine, nici eu ca alții. De asta îi sfătuiesc pe tineri „Sigur, costumul este numai unul, dar nu copia! Încearcă să înțelegi muzica tradițională în felul tău!”. Pe copiluțele astea le-au făcut babe, n-ați văzut? Lăsați-le frumusețea, cu codițe, cu catrincioară scurtă, nu le luați din copilărie, din frumusețe. Copilul trebuie să rămână copil! O vină poartă și părinții, îndrumătorii…

– Ce mai înseamnă a fi artist contemporan?

Eu am prins toate formele de guvernământ. M-am format pe timpul cenzurii și am rămas cu această meteahnă, mă autocenzurez în toate privințele. Faptul că mai sunt încă pe scenă, că mai am încă „pețitori”… îi mulțumesc lui Dumnezeu că îmi dă putere.

EU MĂ MAI ROG AȘA: „DOAMNE, ÎMBĂTRÂNEȘTE-MĂ, DAR NU-MI LUA MINȚILE!

Noi, cei care suntem cunoscuți, poate știm mai bine să ne acoperim defectele, dar asta nu înseamnă că nu avem și noi „nori”. Eu sunt văduvă de 16 ani și mă mai consult cu băiatul meu, care este operator în Televiziunea Română.

– Muzica populară se numără, după unele păreri, numai între preferințele generației mature și nicidecum tinere. Cum combateți această preconcepție?

Prin niște exemple edificatoare. Am o figură care nu se confundă. Foarte mulți tineri mă recunosc și mă solicită la selfie-uri. Cei mai în vârstă vin și pun mâna pe mine și mă întreabă: „Dvs. sunteți?” Și le zic: „Drept eu!”. La venirea pe lume a băiatului meu, mi-a coborât glasul cu o terță. O terță, în muzică, înseamnă foarte mult; eram tânără și m-am trezit cu un glas de bătrână. În momentul în care m-am văzut așa, am schimbat vestimentația: basma neagră cu ciucuri, opincă, traistă, catrință lungă. Până atunci, aveam codițe, catrință scurtă, pantofiori, fără traistă, fără mărgele, neîncărcată și, în momentul acela, am frapat. Nu știu cât de mult place glasul meu, dar nu se confundă. Și după chip, am o figură ușor de ținut minte.

 – Ați trăit și pentru dvs., nu numai pentru muzica populară sau, prin muzica populară, ați trăit implicit tot ce vă doreați să trăiți și pentru dvs.?

Așa cum mi-a fost familia la suflet, așa mi-i și cântecul. Am fost invitată în câteva licee și le-am spus elevilor așa: „Voi sunteți la început de drum. Dacă o să învățați bine și o să vă alegeți o meserie, o profesie care o să vă placă – pentru că, oricum, vine norul, că și mie mi se întâmplă să arunc traista pe foc, dar o iau repede, să nu se pârlească – puteți ajunge departe. Dar, când ați ajuns sus, nu uitați că deasupra este Dumnezeu”. Că, de obicei, se uită. Roata, chiar dacă-i câteodată pătrată, uneori se învârte. Au încremenit copchiii. Eu așa sunt crescută, în acest spirit. Am fost la un penitenciar de femei lângă Ungheni, în Republica Moldova. Am vrut să le recit niște poezii de-ale mele, pe care le-am ales cu grijă, dar am renunțat. De ce am ajuns la acele femei? Să încerc să le fac pentru câteva clipe să uite unde sunt sau să se căiască. Încerc să aduc bucurie, dacă pot, măcar o clipă.

CUNOSC ȚĂRI CARE ȘI-AU NEGLIJAT TRADIȚIILE ȘI ACUM LE CAUTĂ PRIN MUZEE. N-AR TREBUI SĂ AJUNGEM ACOLO.

– Ce vă deranjează cel mult?

Lenea. Eu am ce am cu cei sfădiți cu munca. Lui Dumnezeu îi plac oamenii harnici și, dacă toată agoniseală îi făcută cu sudoarea frunții, sudoarea se transformă în floare și trece hoțul pe lângă casă și nu-ți vede casa. Dar munca să fie cinstită! Vă spun și nu vreau să pară laudă: banii pe care-i câștig eu au miros de sudoare. Primesc telefoane nocturne, de la unii cântăreți anonimi, care mă întreabă: „Doamnă, de ce ne stricați prețurile? De ce percepeți onorarii atât de mici?”. Și eu mă enervez, și le răspund că „După ce îmi cântați cântecele, îmi cereți socoteală?!” Că toți atacă la interpreții consacrați fără să ceară voie! Asta supără. Pentru că tuturor celor care mi-au cerut voie, le-am îngăduit. Dar faci tu videoclip la cântecul meu de începuturi, de acum cinci decenii, „Savetucă, Savetucă” se intitulează, și să nu spui?! M-a durut.

– Despre Sofia Vicovenanca actrița, ce ne puteți spune?

La „Dimitrie Cantemir”, „Ciprian Porumbescu” și „Urgia”, am contribuit la coloana sonoră. În „Ochi de urs”, „Vânătoarea de vulpi”, „Orașul văzut de sus”, „Casa din vis”, am fost actriță. La „Orașul”… i-am cunoscut pe marii actori Ilarion Ciobanu, George Constantin și Margareta Pogonat. Te iau fiori numai când le pomenești numele. Pelicula „Sarea în bucate” este ultima, aici am fost împărăteasa. Nu mi-a venit a crede când mi-a spus regizorul Radu Dumitru Penescu. Și, când m-am prezentat la filmări, i-am recomandat să mă urmărească, pentru că s-ar putea să scap un gest de țărancă. A intrat la gânduri și, când am făcut proba de costume, mi-a spus să fac câțiva pași și l-am văzut că respiră ușurat. L-a apăsat tot timpul povara că poate nu o să mă potrivesc în rol. Dar și eu am avut tot timpul grijă, pentru că mă temeam să nu le stric treaba. Mi s-a întâmplat, la „Vânătoarea de vulpi”, ca regizorul Mircea Daneliuc să mă atenționeze. Filmam pe la Râmnicu-Vâlcea și-l aveam „soț” pe Mircea Diaconu. Când se făceau duble, amuțea pasărea pe creangă. Cei de la Casa de Cultură de acolo m-au invitat într-un spectacol și, pentru că nu aveam filmări, a doua zi m-am dus. La următoarea rundă de filmare, trebuia să dau mâncare la găini și Mircea Daneliuc a zis: „Stop! Unde-ai fost ieri?”. Am crezut că-mi chică cerul în cap. „De ce?”, l-am întrebat. „Nu mai ești nevasta lui Pătru cel scurt, ești Sofia Vicoveanca! Înapoi!” Trebuia să fiu năcăjâtă și eu rămăsesem dreaptă. Și mi s-a făcut pentru prima dată rușine, că-i echipă mare când se realizează câte un film. E altă lume, am toată admirația.

Notă: Interviu realizat în aprilie 2017, cu prilejul celei de-a XXIX-a ediții a Festivalului-concurs naţional de muzică populară pentru copii şi tineri „FLORILE CEAHLĂULUI”.

Violeta MOȘU; FOTO: Octavian POPA