Evocări: Vacanțele lui George Topîrceanu la Agapia și Văratic

Pasionat și de pictură, rapsodului George Topîrceanu (n. 20 martie 1886, București – d. 7 mai 1937, Iași), autorul cunoscutelor volume „Balade vesele și triste” și „Migdale amare”, i-au plăcut locurile din județul nostru, mai ales cele din zona mănăstirilor Agapia și Văratic, unde-și petrecea vacanțele de cele mai multe ori solitar, întrucât „era socotit de toți un mare singuratic”. (Violeta MOȘU)

„Puțini știu astăzi că autorul „rapsodiilor” și al „parodiilor originale” în afara de migala versurilor, avea și pasiunea picturii, alături de altele de un interes aproape copilăresc: pistoale vechi, diverse antichități, mânere de iatagane încrustate, închizătoare de puști, inventator de jucării pentru distracția copiilor. Pasiunea picturii, Topîrceanu a avut-o de mic. El însuși povestește cum caietele îi erau pline de „versuri și desene”.

La muzeele literaturii din Iași și București ele există, pe lângă numeroase alte manuscrise și unele desene în tuș ale poetului. Dar marele umorist practica și acuarela și tot la cele două muzee se află câteva din acuarelele pictate de Topîrceanu în vacanțele petrecute la Agapia și Văratic. Ca și alți scriitori – G. Ibrăileanu, Demostene Botez, Al. Philippide, Mihai Ralea, Otilia Cazimir, Ionel și Păstorel Teodoreanu, Mihai Sevastos, Mihai Codreanu – George Topîrceanu obișnuia să-și facă micile vacanțe estivale din perioada 1920-1933 când era și redactor la „Viața Românească”, director cu Ibrăileanu la „Însemnări ieșene” și colaborator la „Lumea”, la mănăstirile din județul Neamț – „singurul loc unde-mi pot permite să fiu una cu natura”.

Acuarelele poetului realizate aici reprezintă case, gospodării țărănești, biserici, copaci, căruțe, ulițele satului. Ele foloseau culori pastelate, cu excepția cerului și a pădurilor exprimate prin culori violete.

Topîrceanu, care ne-a lăsat și numeroase autoportrete și chiar portrete ale colegilor de redacție: Otilia Cazimir, Sadoveanu și Ibrăileanu, era socotit de toți un mare singuratic. De aceea, se simțea cel mai bine în mijlocul naturii, de aceea poezia lui e plină de viață, de curiozitate spontană și amuzantă pentru cel mai mic sâmbure de viața pe care l-a umanizat.

Şi totuși, acest mare singuratic avea doi prieteni deosebiți: o broască țestoasă pe care o ținea sub patul lui de fier și un pui de stancă, pictat din clopotnița unei biserici și înfiat de el. Puiul de stancă se află desenat de Topîrceanu pe unul din manuscrisele, păstrate azi cu evlavie de Muzeul Literaturii Române”. (Al. Basarab, Ceahlăul, 27 februarie 1972)