„Sculptând portrete, Clement Pompiliu scria, de fapt, biografii”

Vine primăvara dar, pe Strada Artelor, nu va mai răsuna, ca în alți ani, dalta care făurea chipuri omenești din lemn sau piatră. Sculptorul Clement Pompiliu a murit, însă portretele pe care le-a făcut vor aminti întotdeauna de talentul, bunătatea și delicatețea sufletului său”.

Prin aceste cuvinte își lua la revedere familia îndurerată de la marele artist, care s-a stins din viaţă destul de devreme, la doar 62 de ani, la 25 martie 1985, în Piatra-Neamţ. Colectivul Comitetului Județean de Cultură și Educație Socialistă și Uniunea Artiștilor Plastici din RSR, filiala Piatra-Neamț, anunțau cu profund regret încetarea din viață a președintelui Clement Pompiliu, aducând un pios omagiu celui care a fost un artist, cetățean, coleg, soț și tată devotat. Artiștii Plastici din cadrul Cenaclului Filialei UAP, prietenii apropiați, foștii elevi de la CFS Săvinești, Colectivul atelierului sculptura-CPL Neamț, Colectivul CPSP Piatra Neamț regretau profund dispariția prematură a celui care a fost Clement Pompiliu, important om de artă și profesor. Astfel, orașul a pierdut unul dintre cei mai străluciți oameni de cultură, un artist de-o modestie care ascundea sensibilitatea dar mai ales profunzimea cunoștințelor sale despre artă.

Clement Pompiliu făcea parte din familia minunată a visătorilor

Criticul de artă Valentin Ciucă scria, după dispariția lui Clement Pompiliu, că obișnuiții expozițiilor de artă, criticii, publicul larg au remarcat întotdeauna, în ultimele 4 decenii, în muzeele județului ori la galerii, prezența unor sculpturi de o subtilă sugestivitate și de o exemplară forță evocatoare.

Multe dintre ele, metafore plastice ale tinereții, maternității, rodniciei pământului, vieții… Tot atâtea poeme dăltuite în piatră ori modelate îndelung în lutul primordial. În jurul lor, un om, un artist își desăvârșea până la ultima clipă dinaintea vernisajului – niciodată pe deplin mulțumit – operele. Toate erau, mai mult decât orice lucrări ale sufletului său, proiecții în real ale unei sensibilități îndelung șlefuite în preajma maestrului Corneliu Medrea, al cărui strălucit discipol a fost. Sculptorul Clement Pompiliu știa că un răspuns autentic ce se poate da destinului este creația. Din Bucureștiul ce-i oferea după studenție o seducătoare perspectivă universitară, s-a retras în tihna orașului natal. Aici de-abia, în mediul atât de fertil al obârșiilor, și-a construit treptat și tenace, opera.  Sculptând portrete, Clement Pompiliu scria, de fapt, biografii. A fost zguduit de supliciul lui Miron Costin din Piața Romanului, a meditat îndelung la rosturile lumii lângă Vasile Conta, a scormonit pământul în căutarea vechilor civilizații, odată cu Constantin Matasă și a trăit bucurii unice în fața șevaletului cu Lascăr Vorel. Cel mai mult însă a trăit fiorul verbului sadovenian și farmecul șotiilor lui Nică a lui Ștefan a Petrei din Humulești. Lipsea însă acestui scenariu al apropierii de cuvânt metafora cea mai de preț: Luceafărul. În ultimul – cine și-ar fi putut imagina oare? – an al vieții, Clement Pompiliu a nemurit și el, asemeni altora, chipul Eminescului. O lucrare ce închide o viață, dar luminează o operă. Ca orice creator revoltat împotriva efemerului și a neantului, sculptorul despre care scriu acum la trecut a gravat în conștiința noastră imaginea unui spirit neliniștit, generos și încrezător în valorile umane, profund în tăcerile lui, caustic în replicile rostite arareori. Artist – cetățean și pedagog prin vocație, și-a dăruit viața și talentul celorlalți. A făcut-o discret, cu speranță. Făcea parte din familia minunată a visătorilor”. (Valentin Ciucă, Ceahlăul, 4 mai 1985)

Ales președinte al UAP Piatra-Neamț, dorea un salt calitativ autentic

În mai 1982, sculptorul Clement Pompiliu devenise președintele Uniunii Artiștilor Plastici, Filiala Piatra-Neamț. Spunea că a ajuns în această funcție „pur si simplu, prin detașarea temporară a lui Vasile Jurje la Constanța. Era firesc să fie cineva în loc, și, iată, la propunerea CJCES și în baza deciziei UAP, am fost numit eu. Până la alegeri. Nu e ușor în această funcție; daca vrei să faci într-adevăr ceva… Și eu vreau; dar nu depinde numai de mine. Iată de ce primul lucru la care m-am gândit este realizarea unei colaborări reale, de fond, între toți factorii și persoanele de care depinde dezvoltarea plasticii nemțene. Se simte aici, de mai multă vreme, nevoia unui salt calitativ autentic. Cu atât mai firesc cu cât există în acest sens o bază reală: avem suficiente forțe artistice, ne bucurăm de sprijinul sistematic al forurilor noastre culturale și, mai ales, vrem noi înșine să facem mai mult pentru viața spirituală a județului”.

Artistul dorea să înceapă noua sa muncă realizând o programare riguroasă a activității, cu perfecționarea stilului de lucru. Voia ca filiala pietreană să existe nu numai pe hârtie, ci și în fapt, să coordoneze întreaga viață plastică a județului, să fie în stare să-și impună valorile și dincolo de acest spațiu geografic.

Vom avea mai multe expoziții, diversificate pe cât posibil în întreaga arie culturală a județului. Ne propunem apoi un contact mai viu și mai complex cu realitatea economico-socială, cu viața”. (Viorel Tudose, Ceahlăul, 15 mai 1982)

Oamenii reprezintă izvorul și finalitatea artei

Specialiștii opinau că prezența sculptorului Clement Pompiliu în viața plastică a județului și a țării comporta de obicei două aprecieri. Începeau cu cea exterioară pentru că, de decenii bune, Clement Pompiliu era singurul sculptor notabil din Piatra-Neamț, din județul Neamț. A doua reliefa faptul că nimeni și nimic nu păreau să-l convingă pe Clement Pompiliu că sculptura poate renunța la frumusețea și armonia formei clasice.

Nu avem de a face aici, cum s-ar părea, cu un om închistat în vechi formule de școală, ci cu un artist care-și asuma deliberat, conștient, acest crez. Să vezi în jur această febrilă, neliniștită – nu odată, sterilă – căutare a „noii arte” și tu să tai blocurile de marmură după aceleași legi de aur ale frumuseții și echilibrului clasic, iată ceva care impune respect. Nu pentru îndârjirea în sine, nu pentru simpla tărie a opiniei, oricare ar fi ea, ci pentru sentimentul că el știe adevărul. Adevărul că mai presus de orice, sculptura trebuie să deseneze în aer o geometrie concretă. Să arate. Și anume, să arate spre oameni. „Pentru că oamenii – spune Clement Pompiliu – reprezintă izvorul și finalitatea artei”. Temele lui sunt, de aceea, mai ales portrete, sunt busturi de oameni importanți ai istoriei noastre naționale sau busturi de contemporani din care răzbat puritatea, entuziasmul, forța morală. Chiar și atunci când „vede” idei, Clement Pompiliu le vede în oameni. Ideea originii noastre dacice este un ciclu de portrete de daci; idea eroismului istoriei noastre medievale este un ciclu de domnitori; idea de revolutie, de luptă pentru libertate și independență este un ciclu de luptător. Artist angajat în realitatea vie, complexă a patriei, Clement Pompiliu scrie în marmură cel mai adevărat, mai profund și mai plastic simbol: omul ca dimensiune eroică”. (Ceahlăul, 4 ianuarie 1981).

În anul 2001, la propunerea Violetei Dinu, muzeograf în cadrul Muzeului de Artă, Consiliul Local Piatra-Neamț a aprobat acordarea post-mortem a titlului de cetățean de onoare lui Clement Pompiliu. Fiul său, trompetistul Dan Pompiliu, este membru al Filarmonicii „Mihail Jora” din Bacău. A absolvit Conservatorul „Ciprian Porumbescu” din București, în 1980, cu nota 10, la clasa reputatului profesor Iancu Văduva, fiind șef de promoție.

Violeta MOȘU

Pe aceeaşi stradă unde îşi are azi atelierul sculptorul Clement Pompiliu, îmi amintesc că acum aproape trei decenii în urmă, m-am simţit atras, ca de un miracol, de atelierul unui iscusit tâmplar care, cu dragoste și răbdare îndelungată, cioplea şi șlefula lemnul, lucrul acesta prilejuindu-i parcă revelaţia unei audiţii simfonice, de mult aşteptate. Era munca unul artist, făcută cu  totală dăruire sub privirile uimite şi pline de admiraţie ale lui Clement, pe atunci, un copil cu ochii rotunzi şi negri.

Pasiunea tatălui începea să devină şi pasiunea copilului, care încerca aceleaşi emoţii, plimbându-şi degetele mici și gingaşe pe fibrele lemnului readus la o nouă viaţă.

Într-o zi de vară, cu privirea prinsă de o umbră de jenă, acest mare şlefuitor al lemnului m-a invitat într-o anexă, în care am dat de micul sculptor cioplind o cioată cu ajutorul unei dălți și al unul ciocan. Clement venise în vacanţă de la Liceul „Polizu” (cu profil de arte plastice) din Bucureşti şi tatăl îi pregătise un mic atelier cu uneltele de sculptor. Îmi arată cu evlavie atelierul. În ochii săi străluceau mândria, încrederea şi elanul. Imaginea de atunci a lui Clement Pompiliu, adâncit în lucrul cu dalta şi ciocanul, nu m-a părăsit niciodată şi i-am amintit-o uneori.

Impresionat de amintiri, mi-a mărturisit: „Încerci un sentiment de mare răspundere în viață, când tatăl tău a fost el însuşi un artist ce dădea viată lemnului și care-ți pusese în mine atâtea speranţe, o parte din fiinţa lui. El nu mai este, dar sufletul lui este aici, veşnic lîngă mine, în atelierul și curtea aceasta, cu îndemnul lui cald, cu încrederea lui în mine. Acest simţământ mă îndârjeşte, îmi dă puteri de muncă şi curaj”. (Nicolae Milord, pictor, Ceahlăul, 15 aprilie 1969)