Actrița Virginia Rogin este o interlocutoare cuceritoare. Am răscolit împreună prin desaga aducerilor-aminte. Povestește cu o bucurie fără margini despre tot ce o întrebi, dar, în principal, despre Buhalnița, locul său de naștere, unde se întoarce cu drag aproape în fiecare vară. A jucat patru ani pe scena Teatrului Tineretului și spune că aici a trăit cea mai frumoasă perioadă a vieții sale.
– Cum este această revenire pe meleagurile nemțene pe care le îndrăgiți așa de mult?
Toată vara am stat în zonă, ca să zic așa. Am o casă de vacanță la Buhalnița, casa bunicii mele, pe care am refăcut-o, și, pentru că aici mi-e sufletul, îmi petrec toate verile când nu sunt prinsă cu vreun angajament. E tare frumos, indiferent de anotimp. Întotdeauna, inima mea tresaltă de plăcere și de bucurie când e vorba de Piatra-Neamț, de Teatrul Tineretului. Când am ajuns ultima oară cu trenul la Piatra-Neamț și am coborât în gară, mi-am și zis în gând: „E mirosul de acasă!”. E un iz anume. Dumneavoastră nu-l știți, pentru că locuiți tot timpul aici. De la 7 ani am plecat cu familia la Bacău, unde am urmat și cursurile liceale, deoarece tatăl meu lucra în armată și se desființase raionul Ceahlău și l-au transferat în județul vecin. Fratele meu a fost pilot pe MIG-uri și s-a pensionat devreme și și-a făcut aici, la Buhalnița, o pensiune foarte frumoasă și se ocupă de turism. E un motiv în plus să-mi fie și mai drag să vin mai des în zonă. Am rude multe, verii mei sunt aici. Mormântul tatălui meu este la Almaș, unde am avut bunicii ceilalți. Sunt legată de Piatra aproape ombilical.
– Când ați simțit că v-ar plăcea să urmați actoria?
În liceu am simțit primii fiori. La Școala Populară de Artă din Bacău a existat un domn, Ioan Ghelu Destelnica, actor și profesor, și cu el am deprins primele taine ale actoriei. Foarte mulți artiști născuți în Bacău au fost formați de dânsul, Dumnezeu să-l ierte!
– Ați absolvit la clasa lui Dem Rădulescu, unul dintre cei mai mari actori ai României.
Dem Rădulescu era o altă persoană decât o știu oamenii din filme sau de la televizor. Ca pedagog, era extrem de serios, exigent… Sigur, râdeam și noi mult, pentru că harul lui nu rămânea la ușă și devenea altă persoană. Era interesant când îți arăta cum trebuie să fie Julieta, Desdemona, Zița sau Veta… te prăpădeai de râs. Am învățat foarte multe de la el. În primul disciplină, corectitudine. De la el știu că cel mai greu gen de jucat în teatru este comedia. Nu am avut modele, am furat câte ceva de la fiecare. Sunt actori care visează la cutare rol, eu nu am fost așa. Poate mi-ar fi plăcut să fac rolul din „Vizita bătrânei doamne” sau să o joc pe Elisabeta a Angliei, dar, așa, pentru că m-ai întrebat, nu că sufăr sau că tânjesc în continuare după nu știu ce personaj.
– Să încercăm să dăm anii înapoi… Ați revenit în județul Neamț în 1977, ca tânără absolventă încununată cu titlul de șefă de promoție.
Da. Era bătaie pe Teatrul Tineretului la vremea respectivă. Oriunde m-aș fi născut, aici aș fi venit. Pentru noi, tinerii actori, Piatra-Neamț era, așa, ca o prelungire a Casandrei, studioul nostru de teatru. Aici era centrul universului – un teatru de avangardă -, aici veneau regizorii cei mai importanți, era o trupă incredibilă și se făcea un teatru serios.
– Ați avut un mare succes în spectacolele „Nevestele vesele din Windsor” și „Îmblânzirea scorpiei”, puse în scenă de regretații regizori Alexandru Tocilescu și Iulian Vișa.
Într-adevăr, au fost două spectacole excepționale. Pentru un teatru de provincie, unde știți că spectacolele nu pot ține ani de zile, vreo trei ani s-au jucat „Nevestele vesele din Windsor”. A avut mare succes. Lumea venea și revenea. Oamenii doreau să-l vadă de „n” ori. „Îmblânzirea Scorpiei” s-a jucat mai puțin, eu am rămas însărcinată și am și plecat. Asta a fost rampa noastră de lansare. Nu stăteau actorii mai mult de 4 ani. Parcă Uritescu, Mitică Popescu, Constantin Ghenescu să fi stat mai mult. Pe atunci nu știam decât teatru-casă, casă-teatru. În teatru făceam revelioanele, în teatru erau nunțile, botezurile, în teatru m-am măritat, totul era în teatru. Aveam o bicicletă, mă duceam, peste pod, în Dărmănești, unde aveam garsonieră, și veneam repede, a doua zi, iarăși, la teatru. În patru ani, cât am jucat eu la Piatra-Neamț, i-am prins directori și pe Cornel Nicoară, și pe Gheorghe Bunghez, și pe Emil Mandric.
– În ciuda aparențelor, ați declarat că sunteți o mare timidă și ați încercat toată viața să vă „tratați”…
Da, am fost timidă, dar mi-a mai trecut cu vârsta. În fondul meu interior, însă, am rămas o mare timidă. Nu pot să spun că dau pe afară de curaj.
– Sunteți caracterizată ca o artistă complexă, care poate interpreta cu ușurință orice gen teatral.
În Buftea, mi se spunea actrița-cameleon. Nu mi-a fost greu, pentru că fac cu atâta bucurie și plăcere profesia asta, că, dacă m-aș mai naște o dată, tot asta aș vrea să fac. O fac cu o bucurie fără margini. Eu aș suferi enorm dacă n-aș mai putea să joc, Doamne, ferește, nu știu din ce cauză. Aș fi extrem de nefericită, cred că nici n-aș mai vrea să trăiesc. Cele mai frumoase roluri aici, la Piatra-Neamț, le-am făcut, cea mai frumoasă perioadă a vieții mele aici a fost.
– Actorii sunt singurii oameni de pe pământ care trăiesc mai multe vieți, prin personajele pe care le joacă.
Este un mare noroc că avem această profesie. Știi de ce? În primul rând, pentru că putem surmonta aceste vremuri, putem evada, este fascinant să trăiești atâtea vieți și să te poți refugia în ele. E fascinant să fii actor, chiar dacă este greu. Eu mi-am început activitatea profesională odată cu începerea Festivalului de Teatru, din 1977. Am prezentat o parte din eveniment împreună cu Cristian Motriuc, de fapt, atunci, eram mai multe perechi de prezentatori. Vremuri irepetabile de bună seamă.
– Toți actorii care au jucat la Piatra-Neamț au spus că aici au descoperit, în primul rând, sentimentul unei mari prietenii.
Nu numai al prieteniei. Aici am pus baza profesiei mele. Este exact ca atunci când naști un copil și este foarte important să stai cu el măcar primul an, ar fi ideal 2-3 ani, să-i pui tu baza din punct de vedere al sănătății pentru totdeauna. Așa e și cu meseria. Școala îți dă direcțiile, îți pune în brațe tehnica, talentul nu ți-l dă decât Dumnezeu, dar restul ține de muncă și de șansă. În meseria noastră, șansa, norocul, momentul potrivit , întâlnirea providențială sunt esențiale.
– Teatrul v-a dat la fel de mult cât ați oferit dvs. teatrului?
Niciodată nu suntem mulțumiți. Poate că am muncit din greu pentru orice, nimic nu mi-a picat din cer, poate că ar fi trebuit multe lucruri să le primesc mai repede, nu știu. Mă uit la tinerii din jurul meu, care sunt atât de talentați, frumoși, însă cu atât de puține șanse de reușită. Am avut la facultate clasă cu Olga Tudorache și Adrian Pintea și am văzut dinăuntru toată treaba și îmi e foarte drag de ei – iată îmi dau lacrimile -, aș vrea să aibă măcar posibilitățile de afirmare pe care le-am avut noi.
– Despre fiul dvs. ce ne puteți spune?
Este foarte bine, deși mie îmi lipsește foarte tare. Dar, dacă lui îi este bine, și mie îmi este bine. Se află în Statele Unite ale Americii, în Alabama, are 35 de ani, este profesor universitar, este respectat, lucrează în domeniul istoric, e arheolog, dar Buhalnița, ca și pentru mine, rămâne și pentru el centrul universului. Vine în fiecare vacanță; de exemplu, anul acesta am stat împreună o lună la Buhalnița.
– Virginia Rogin este mulțumită de actrița Virginia Rogin?
Am 65 de ani și am ajuns să fiu extrem de împăcată cu mine, să mă plac așa, deoarece toată viața am fost foarte exigentă cu mine. Am ajuns, iată, la înțelepciunea de a-mi acorda mai mult credit și de a mă lua așa cum sunt și a nu mai cere de la mine atât de mult.
– Cum este când actorii devin spectatorii altor actori?
Eu sunt o foarte bună spectatoare de film. Mă păcălește, mă fură filmul, plâng, ajung uneori până la naivitate. La teatru, am început să nu prea mai am răbdare. Trebuie să fie ceva extrem de interesant, să mă captiveze. Nu înseamnă că nu îmi place și că nu mă duc, ferească Dumnezeu, nici vorbă! Știi cum e, ca dinăuntru…
Notă: Interviu realizat în anul 2016.
Violeta MOȘU
