In memoriam Eduard Covali

Mircea Zaharia, Mitică Popescu și Eduard Covali (Foto: Cornel Miftode)

Ţinând mai mult la orgoliul lui de pescar decât la cel de „Cetăţean de Onoare” al municipiului Piatra-Neamţ, sau la cel de membru al Uniunii Scriitorilor din România, Eduard Covali şi-a legat fundamental destinul de cel al Teatrului Tineretului. Nu-i plăcea să spună că a fost secretar literar, regizor sau director al acestui teatru, nu făcea caz de faptul că piesele lui au fost jucate aici sau aiurea; îi plăcea să spună că teatrul a fost acasa lui.
Fericit temperament tonic, cu un umor nativ bine cultivat, cu o puternică vocaţie a prieteniei, a răspândit în jurul lui înţelepciune şi bucurie. Și nu cred că am auzit un râs mai contaminant, mai plin de viață și mai pantagruelic, un râs care îmi lipsește de aproape două decenii…

Dar, mai mult decât orice, a fost, alături de Ion Coman, autorul statutului moral și estetic al T.T.- ului, ziditorul gloriei acestui teatru. Și cum n-aș avea curaj să-i întreb pe actualii slujitori ai instituției cine a fost Eduard Covali, reiau în continuare o tabletă și o fișă de dicționar, pro memoria. Astăzi, 2 noiembrie, când se împlinesc exact 16 ani de când Edi a plecat să facă un teatru în Cer, alături de cei cu care l-a făcut pe Pământ : Ion Coman, Paul Findrihan, Puiu Covrig, Dumitru Dinu, Mihai Mădescu, Mișu Marinescu, Jeni Popovici, Emil Grosu și un nesfârșit număr de actori … (Mircea Zaharia)

De ce citim?

Motto (citat aproximativ): „Un lucru însuşit dintr-o carte îmi aparţine” (Montaigne)

Izolat în mulţime, presat de necesităţi reale sau imaginare, trăind într-un ritm trepidant, omul a întrerupt parţial dialogul viu. Informaţia dirijată, presa, radioul, televiziunea şi-au pierdut creditul. Copleşită de greutatea întrebărilor contemporane şi presimţindu-şi frângerea, trestia gânditoare caută cu febrilitate soluţia supravieţuirii.

Personaje prin excelenţă istorice şi, având conştiinţa istoriei, încercăm să descoperim în ISTORIE datele care, computerizate cu înţelepciune, ar putea oferi curba devenirii noastre, certitudinea prezentului şi anticiparea optimistă a viitorului.

Citim pentru a ne părăsi camera, apartamentul, oraşul, ţara, pământul şi pentru a cuceri spaţiul nesfârşit, deoarece, exploratori perpetui, vom căuta totdeauna să cunoaştem şi să stabilim repere în spaţiile albe (Hinc sunt leones!) şi să le botezăm cu numele nostru.

Citim pentru că ştim puţin şi pentru că vrem să acoperim ignoranţa noastră care, cu fiecare pagină citită, creşte în proporţie geometrică.

Citim pentru că vrem să ni se confirme părerile şi astfel să putem fi mulţumiţi de noi înşine.

Pentru a ni se umple sufletul, dar pentru a obţine şi alte goluri şi dorinţa de a le umple.

Pentru a ne justifica impulsurile primare şi elementare.

Pentru a trăi mai mult, mai bine şi mai frumos.

Pentru a nu reacţiona numai la stimulenţi fizici şi chimici şi pentru a depăşi astfel condiţia noastră larvară.

Citim pentru că nu trăim destul, pentru că nu avem timp sau curaj, sau libertatea de a trăi, pentru că trăim prost şi pentru că suntem nemulţumiţi. Copleşiţi de nedreptatea socială, politică sau economică, apelăm la carte ca la un judecător suprem, obiectiv şi imparţial.

Citim ca să fim minţiţi, duşi cu zăhărelul, ca să ne fie îndulcite clipele de amărăciune care se succed agravant, una după alta.

Pentru a ne dilata prezentul atât de efemer.

Pentru a trăi marea aventură eroică sau spirituală pe care am visat-o cândva.

Pentru a iubi şi a fi iubiţi.

Pentru a ne întări sentimentul de apartenenţă la umanitate, pentru a ne găsi rude spirituale şi pentru a ne însimți cu acestea.

Pentru a ne cultiva acest viciu nepedepsit care înseamnă lectura (Valery Larbaud).

Citim pentru a dialoga cu oameni de seamă – prezenţi sau dispăruţi – şi, în acest fel, pentru a creşte în proprii noştri ochi.

Citim pentru a fi mai bogaţi. Pentru a fi în timp şi în afara lui. Pentru a ne cunoaşte şi, cunoscându-ne, pentru a intra în deplina noastră posesie.

Citim ca să ne părăsim temporar şi pentru a ne regăsi, după o absenţă, alcătuiţi altfel…

Citim pentru că ne plictisim sau pentru că suntem foarte curioşi, pentru a ne omorî timpul sau pentru a-l câştiga.

Citim.

Dar ce altceva mai bun avem de făcut? (Apostolul, nr. 76, nov., 2005)

Eduard COVALI

Fișa de dicționar

COVALI Eduard (11. 9. 1930, Orhei, Basarabia – 2. 11. 2002, Piatra-Neamţ), teatrolog, prozator, dramaturg, regizor, publicist, s-a născut în familia lui Xenofont Covali, învăţător (transferat, în 1930, de la Şcoala Normală de Băieţi din Orhei la Şcoala Normală de Băieţi din Bacău), și a Valeriei (n. într-o familie de polonezi, Dubeli), casnică. Va absolvi Liceul Ferdinand I, din Bacău abia în anul şcolar 1951/1952, deoarece, între 1948 şi 1951, va fi condamnat pentru uneltire contra ordinii sociale. Între 1952-1954, este angajat al Teatrului de Stat din Bacău, ca pictor executant-lucrări, apoi urmează Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică I. L. Caragiale, Bucureşti, secţia teatrologie, dar, datorită dosarului de fost deţinut politic, nu poate să practice meseria pentru care s-a pregătit şi va lucra pe diferite şantiere de construcţii. După susţinerea Examenului de Stat (1960), în 1961, va fi angajat la Teatrul Tineretului de către Ion Coman (care a înfiinţat această instituţie la Piatra-Neamţ) ca pictor-executant, apoi, ca secretar literar. Aici, de-a lungul celor peste trei decenii, până la pensionare (1992), Eduard Covali a fost, pe rând, secretar literar (1961-1969), director (1969-1975), regizor artistic (1975-1989); director artistic (1989), consilier artistic. În toată această perioadă, prin tot ceea ce a gândit şi a făcut, a confirmat crezul vieţii sale: singura mea raţiune de a exista este teatrul. În timpul directoratului său, s-au montat la Piatra-Neamţ, diverse spectacolele: Britanicus (regia Aurel Manea), Woyzeck (regia Radu Penciulescu), Hrap-Alb, (regia Zoe Anghel-Stanca), Peer Gynt (regia Cătălina Buzoianu), Inimă rece (regia Sanda Manu), Zigger-Zagger (regia Cornel Todea), Întunericul (Iosif Naghiu), spectacol interzis din motive ideologice. Ca regizor artistic a semnat printre altele Matca, de Marin Sorescu, regizor secund, 1975; Vieţi paralele, de Ovidiu Genaru, 1977; Cei trei muşchetari, adaptare proprie după Alexandre Dumas, în colaborare cu Jean Pierre Valentin, 1979; Anotimpuri teatrale, autor, 1982; Cartea junglei, dramatizare proprie după R. Kipling, 1991.
Încă de la debut (1957, revista „Teatrul” şi „Contemporanul”, cu portrete ale unor mari actori – Marcel Anghelescu; Eugenia Popovici; George Calboreanu – publicate sub pseudonimul V. Negrea), remarcăm la Eduard Covali o bună stăpânire a limbii române şi a aparatului critic teatral. După 1989, activitatea sa publicistică se intensifică şi semnătura sa apare în periodice din Bucureşti, dar şi din Piatra-Neamţ. A dramatizat poveşti şi basme celebre, în nume propriu (Inimă rece, Tinereţe fără bătrâneţe, Albă ca Zăbava şi cei şapte pitici, Cartea junglei etc.) şi în colaborare (Vrăjitorul din Oz, cu Paul Findrihan), care s-au jucat la Teatrului Tineretului, dar şi pe scene din ţară. Tinereţe fără bătrâneţe – spectacol regizat de Cătălina Buzoianu cu Horaţiu Mălăele în rolul principal – a participat chiar, în 1977, la Festivalul de Teatru de la Nancy, Franţa. La acestea, se adaugă şi câteva piese originale, ce alcătuiesc volumul de debut, Teatru. În anul 2000, a fost primit în Uniunea Scriitorilor din România. A doua sa carte, publicată postum, Crochiuri contemporane, pregătită pentru tipar de însuşi autorul ei şi încredinţată, în vederea editării, actorului Cornel Nicoară şi ziaristului Mircea Zaharia este o culegere de tablete, un panoptic de caractere contemporane, în care autorul, asemenea unui iscusit şi harnic botanist, a cules, a selectat exemplarele cele mai reuşite şi le-a fixat, ca într-un insectar, în acest volum, structurat în două părţi: Caractere şi Picătura de otravă. Sub titlul Simple mărturisiri (text publicat în revista Antiteze, 2000, când autorul împlinea vârsta de 70 de ani), descoperim un autoportret alcătuit cu deosebita ştiinţă a compunerii din luminile şi umbrele vieţii celui care se confesează, dar şi ale semenilor săi, din împliniri şi neîmpliniri, din aspiraţiile rămase la nivelul dorinţelor, din confesiunile referitoare la marile iubiri ce i-au marcat existenţa, una fiind limba română: Am iubit şi iubesc limba română. Din această cauză am înţeles pentru ce am avut şi avem poeţi atât de frumoşi şi buni.
La Piatra-Neamţ, a rămas definitiv, iar oficialităţile i-au acordat titlul de Cetăţean de Onoare (1999), ca o recunoaştere a meritelor sale.

(Text prelucrat după „Un dicţionar al literaturii din judeţul Neamţ” de Constantin TOMŞA)