Radu Irimescu, cronicarul emblematic al sportului nemțean

Radu Irimescu, profesor de limba și literatura română, a fost așa cum spun toți cei care l-au cunoscut, făcut pentru a fi jurnalist sportiv. S-a născut la 8 noiembrie 1945 și a decedat, în urmă cu 11 ani, la 16 iunie 2007, din cauza unei pancreatite. A crescut într-o familie de intelectuali, tatăl său fiind celebrul pictor de biserici, Dumitru D. Irimescu, iar mama sa, distinsa doctoriță pediatră, Anișoara Irimescu.

Personal, l-am cunoscut pe Radu Irimescu în 1992, când eram la Radio Terra o tânără aspirantă la profesia de jurnalist. Pe atunci existau în mass-media nemțeană doar ziarul „Ceahlăul” și Radio Terra. Am avut privilegiul de a sta în preajma sa și de a învăța multe de la reputatul om de presă. Ţin minte că, după revoluție, m-am clasat pe locul al treilea, la un concurs organizat de cotidianul „Ceahlăul”, cu rezultate corecte din fotbalul eșalonului secund, (fotbaliștii de la Ceahlăul încă nu promovaseră în divizia A) și domnia sa m-a premiat.

M-au fascinat franchețea sa, bunătatea, modul de a se comporta, cunoștințele pe care le avea din orice domeniu, cronicile sale care erau adevărate opere de artă. Nu l-am uitat și cred că nimeni din presa și sportul nemțean nu l-a uitat pe unicul, minunatul și prietenul nostru, Radu Irimescu.

Cel mai mult a iubit fotbalul

Radu Irimescu a iubit cel mai mult fotbalul și a fost martor la partide memorabile din istoria clubului pietrean. Iată ce scria în avancronica primului meci al galben-negrilor în divizia A:

Nicicând n-am așteptat cu atâta înfrigurare un simplu meci de fotbal. Numai că meciul acesta înseamnă intrarea oficială în rândul celor mai bune echipe ale țării. În momentul în care fluierul de începere al arbitrului sibian Aron Huzu se va face auzit pe Borzoghean, nu credem că va fi vreo inimă de suporter care să nu tresalte de emoție. (…) Să fim deci trup și suflet alături de acești băieți minunați! Nici vorbă, soarele victoriei va străluci superb pe Borzoghean!” (Ceahlăul, sâmbătă, 14 august 1993, „Ziua cea mare“).

„Radu Irimescu era dedicat trup și suflet profesiei de jurnalist sportiv. Pasionat în special de fotbal, a făcut ziaristica sportivă într-un fel care l-a impus. Era o enciclopedie, educat, manierat, instruit. Se apropia de stilul marelui Ioan Chirilă”, spunea Mihaela Drăgoi, fosta lui colegă.

Martin Leibovici, un alt fost coleg, ne-a declarat că „Radu Irimescu a fost un împătimit al fotbalului. Ştia totul despre sportul rege. Un om timid și vulnerabil, un coleg deosebit, cu un simț al umorului foarte dezvoltat”.

Radu Irimescu a început gazetăria sportivă în anii ’90. În semn de aleasă prețuire, Gelu Crăcană, suporterul numărul unu al echipei de fotbal Ceahlăul, a scos două cărți împreună cu regretatul om de presă: „File din istoria de aur a Ceahlăului” (2011) și „Cupa UEFA INTERTOTO-1995-2004-FC Ceahlăul” (2013). La prima lansare a participat si distinsa sa soție, Florența Irimescu, care a readus în memoria celor prezenți, pasiunea lui Radu Irimescu pentru fotbal.

Sora sa a decedat la 21 de ani

Sora lui Radu Irimescu, Irina Brândușa, poetă și plasticiană, a plecat din această lume prematur, când abia împlinise 21 de ani, în iunie 1970. La dispariția sa, poeta Ana Blandiana scria pe ultima copertă a volumului „Versuri”, apărut postum, la Editura Litera, din București:

Brândușa Irimescu

Irina Brândușa Irimescu, plecată la 21 de ani – această vârstă de bronz, pe pragul căreia a rămas ca o emblemă și trupul zdrobit al lui Labiș – era prea sensibilă și prea fragilă, poate, pentru ceea ce în viață ar fi putut s-o aștepte. Poet și pictor de tulburător talent, a fost prea tânără pentru ca succesul să se intereseze de ea, iar acum e prea departe pentru a se interesa de succes. Sub paradoxurile acestui contratimp, a rămas numai creștetul ei de copil cu plete lungi peste care continuă să ningă inefabilul pur”.

Într-o relatare făcută profesoarei Coralia-Letiția Bunghez, pictorița Iulia Hălăucescu spunea că „Irina Brândușa Irimescu era o adolescentă sensibilă și foarte talentată. Ar fi fost astăzi o poetă și o pictoriță de valoare, dar viața ei s-a curmat nedrept mult prea devreme. Ea a început studiile la Belle Arte și i-a avut profesori pe unii dintre colegii mei de facultate. Întotdeauna, în vacanțe venea la mine și mă impresiona cu trăirile ei de artistă autentică. Avea sufletul plin de poezie și asta ne-a apropiat mult. Mă impresionau versurile pe care le scria și pe care mi le citea. A intervenit însă ceva de domeniul absurdului în acel destin care părea luminos, căci viața i s-a curmat dureros de timpuriu. Ea obișnuia să se ducă la biserica Stravropoleos, în București, și după ce se ruga, ieșea afară și stătea pe niște pietre funerare din curtea bisericii. Erau niște blocuri de piatră frumos modelate, dar puse, probabil, într-un prost echilibru și nu știu cum Dumnezeu a călcat că o lespede din aceea a căzut peste piciorul ei și i l-a rupt. A fost imediat dusă la spital și a trebuit s-o opereze. La puțin timp, a trebuit repetată operația. Era un caz mult prea complicat, dar se încerca recuperarea piciorului. După aceea, mai necesita încă o operație estetică. Brândușa era o tânără foarte frumoasă, înaltă, zveltă, cu un păr frumos și lung pe spate, cu o privire de neuitat… Era păcat să nu se încerce tot ce se putea. Dar a fost o mare nenorocire! Mama ei, doctorița Anișoara Irimescu, s-a dus cu ea să i se facă o nouă operație și, în încercarea de a i se salva piciorul, Brândușa a murit la spital, a făcut stop cardiac. A fost o tragedie, o tragedie incredibilă! Şi tot atât de incredibil și de zguduitor a fost și faptul că, după moartea Brândușei, eu am primit o scrisoare de la ea. Ce se întâmplase? Ea îmi scrisese mie o scrisoare care a rămas neexpediată. Mama Brândușei, după un timp ordonându-i lucrurile, a găsit-o și mi-a trimis-o prin poștă. Nu fusesem la înmormântare. Nu am putut să mă duc, n-aș fi putut suporta. Am cules un buchet mare de flori și i l-am dus, pe urmă, la mormânt”. (Coralia-Letiția Bunghez, „Pasiune și culoare. Convorbiri cu Iulia Hălăucescu”).

Tatăl său a pictat Biserica Precista

Tatăl lui Radu Irimescu, pictorul de biserici Dumitru D. Irimescu s-a născut la Coșula, Botoșani în 1916 și a decedat în 1992, la Piatra-Neamț. A absolvit Academia de Arte Frumoase din Iași. A pictat bisericile Precista din Piatra Neamț (cu frații Hârtopeanu), Dobreni (1975-1977), Ivănești, Săvinești, Podoleni, Poiana Teiului, „Vârfurile” din Arad, Buhuși (1955-1956). V. Zgheran, unul dintre elevii săi, în „Informatorul Moldovei”, în august 2011, spunea despre pictorul Irimescu că „memoria sa se declară a fi inutilă pentru a dezvălui cât de mult îl subordona pe el creația artistică, în raza căreia comunicarea avea un limbaj propriu, liric și confidențial. 13 ani de detenție în diabolicele pușcării comuniste i-au răpit aspirațiile și au slăbit foarte mult puterea sa fizică. Oricât de grele au fost supliciile detenției, mai negri au fost norii anilor care au urmat după eliberare; oricât de crâncen i-au fost roase gleznele de fierul lanțurilor, mai mult i-au brăzdat obrazul lacrimile curse în libertate. În decurs de doi ani de la eliberarea din penitenciarul Gherla, fiica și soția lui au murit. Printre elevii săi stagiari s-au aflat Gheorghe Tonitza (nepotul lui Nicolae Tonitza), Mihai Gabor, Radu Herțug, Constantin Tudor, Constantin Coșa, Mihai Chiuaru”.

Violeta MOȘU; Foto: Gelu Crăcană