BAGHIU, sau elogiu cărților

Venise pe platforma Săvinești înaintea mea. Coborâse din munți, unde, plecat cu consătenii săi, tăiase copaci pe vânt, pe ploaie, pe arșiță – om rezistent, cum puțini am întâlnit. Dar și mai puțini am întâlnit interesați măcar cât el de vecinătatea cărților. Întâi, cărțile i-au folosit să ajungă subinginer, profesie onorată cu pricepere și dăruire în cele mai grele secții ale combinatului. Și, pentru fiecare treaptă urcată, avea câte o vorbă din cărți, cu care știa să-și încânte, uneori până la sațietate, colegii de serviciu. Și numai vorbe alese, din marea literatură a lumii. Alteori, spre enervarea ori amuzamentul colegilor, livra citate despre omul nou, de preferință din literatura sovietică. Dar nici scriitorii români, obedienți regimului comunist, nu scăpau de ironia din tonul său grav când îi cita cu aplomb „mobilizator” – un deliciu!, pentru care trebuia să ai simțul umorului, cum simțul umorului trebuia și după Revoluție, când i se adresa vreunui cunoscut cu fraze pe care le știa că trezesc în celălalt semne de întrebare, mai întotdeauna la adresa politicii, dar mai ales a economicului în cădere liberă, el intuind încă din anii 90 cum ni se scurg bogățiile țării spre alte zări, „dar și în buzunare autohtone, că vămuiesc ăștia mai ceva ca vameșii români când ne-am întors din URSS”. Că, de cunoscut mai bine, am început să-l cunosc în 1982, într-o excursie în fostul URSS. Știa totul despre orice – „din cărți”, mi-a răspuns. Iar când am vizitat colecția de pictură dintr-un mare muzeu moscovit, la ieșire, ne-a mai reținut un timp, să ne vorbească el despre ceea ce ghidul nu a știut (sau, socialism fiind, n-a avut curajul să ne spună). Cunoștea toate motivele biblice oglindite în pictura universală. La întoarcerea în țară, la vamă, toți pregăteau „atenția” pentru vameși, să poată trece cu cât mai multe cumpărături, în special electrocasnice. Doar el avea valiza goală, ceea ce i-a intrigat pe vameși: „Cum, nimic?! Doar ai avut peste 200 de ruble.” Și au început să se ocupe de valiză, gata s-o demonteze. „Domnule, am luat o carte”, le repeta el vameșilor. „Lasă-ne, bre!, l-au repezit vameșii. Cu restul banilor ce obiect anume ai luat, unde-l ascunzi?” „Care rest? I-a uitați-vă la carte cât costă”. Întâi, vameșii și-au făcut cruce; nu mai văzuseră pe nimeni să fi venit dintr-o excursie în URSS doar cu o carte ce costase câteva sute de ruble – un album general al picturii universale, tipărit în Japonia. Apoi – vameșul tot vameș rămâne – l-au luat la întrebări de unde a avut restul banilor…

Iar anii au trecut și, odată cu ei, a crescut dragostea lui pentru cărți – cărți de valoare, pentru care făcea vreun drum la București, scria vreunui anticariat sau era nelipsit din librării, mereu cu servieta după el, pe care o ducea acasă plină.

Venea la manifestările culturale – modest, tăcut, așezat cuminte într-un scaun, bucuros când putea schimba o vorbă-două cu vreun săvineștean sau ne aștepta pe prietenii apropiați, să poată adăuga vreo corectură celor spuse – și întotdeauna avea dreptate.

Anul acesta, din banii strânși cu mare chibzuială, și-a cumpărat un apartament cu trei camere, dar continua să locuiască tot în garsoniera lui veche. L-am vizitat: era tare mândru că oferise o casă nouă, încăpătoare cărților sale. Închipuiți-vă un apartament de trei camere plin tot cu stive de cărți înalte până la umerii mei. Și doar cărți de valoare. Știa totul despre fiecare carte. Cărți păstrate și îngrijite cum puțini părinți știu să se îngrijească de copii lor. Spera să le poată ordona pe rafturi ce-ar fi îmbrăcat pereții.

N-a avut copii, n-a fost căsătorit, dar a iubit copiii, mai ales pe cei care i-au cerut ajutorul la învățătură. Toți elevii pe care i-a meditat la limbi străine – pe sume mai mult decât modice, adesea degeaba – au intrat la cele mai prestigioase facultăți de litere din țară.

Mucalit, uneori enervant, întotdeauna săritor dacă îi cereai ajutorul, de-o cinste și de-o corectitudine greu de egalat, lăudându-și cărțile mai ceva ca părinții copiii premianți, bucuros nevoie-mare când putea să dăruiască din lumina luată din cărți, subinginerul Baghiu Gheorghe din Mastacăn a plecat de curând într-un loc în care s-ar putea să-i întâlnească pe cei pe care i-a citat adesea și care îl vor întâmpina ca pe cel ce le-a elogiat aici, pe pământ, munca.

În urma lui, aici, în lumea noastră zbuciumată, pe lângă amintirile atât de efemere, rămâne perenitatea unor cărți de valoare, adunate într-o bibliotecă și nu mă îndoiesc de adevărul, în plan material, al adagiului latin: Habent sua fata libeli – Cărțile își au soarta lor.

Dar tot în plan material, știu că, într-o lume în care, pentru cei mai mulți, cartea începe să fie ca perla pentru o maimuță, soarta stivelor de cărți din apartamentul de trei camere depinde doar de existența unui alt Gheorghe Baghiu.

Constantin Munteanu, scriitor; Foto: Mihael Balint