Evocări: Ioan Luca Caragiale la Piatra-Neamț

Dramaturgul Ioan Luca Caragiale a fost de mai multe ori la Piatra-Neamț, după ce între 1881 și 1882 a îndeplinit funcția de revizor școlar pentru județele Neamț și Suceava. Potrivit „Istoriei monografice a orașului Piatra-Neamț” a lui Gheorghe Verșescu „cel mai mult – trei luni – a stat în 1898 când a făcut o excursie de neuitat, în tovărășia prefectului și a altor oameni de seamă. Apoi a mai venit în anul 1908 când a ținut o conferință «despre felurite lucruri». Câștigul avea să-i servescă pentru a face o baie populară”. (Violeta MOȘU)

„Aice-i tare frumoasă pozâția”

„O etapă destul de vag cunoscută a vieții lui Caragiale este aceea a revizoratului său școlar, din care prima jumătate, din octombrie 1881 până în februarie 1882, a avut ca spațiu de desfășurare județele Neamț și Suceava, iar ca sediu permanent orașul Piatra-Neamț. O singură și târzie evocare – a lui D. Hogea („Din trecutul orașului Piatra-Neamț. Amintiri”, Piatra Neamț, 1936) – își găsește meritul principal în încercarea de a restitui cât mai fidel impresiile inițiale, fără a proiecta  asupra lor lumina faimei ulterioare a dramaturgului:

„Cunoscând atunci pe Caragiale, așa de fugitiv, mărturisesc că nu mi-aș fi închipuit vreodată că acest revizor școlar în scurtă vreme va ajunge o glorie națională în domeniul literaturii și artei, nici nu bănuiam talentul, ba chiar geniul lui neîntrecut”.

Caragiale nu este, în ochii memorialistului (care ignora deocamdată „Noaptea furtunoasă”), decât un tânăr de vreo 30 de ani, voinic și chipeș, conștiincios în îndeplinirea obligațiilor unui serviciu care îl poartă mereu pe drumuri și nu-i îngăduie decât o slabă legătură cu lumea intelectuală a orașului.

Revizorul școlar devine membru al recent înființatei Societăți Asachi, împreună cu I. Negre, C. Hogaș, dr. Cantemir, Victor Dogaru, N. Tomescu și alții. Locuiește într-o modestă cameră din spatele băcăniei Dornescu&C. Ionescu, situată la parterul teatrului vechi. Într-o seară de iarnă, doi cunoscuți veniți să-l viziteze îl află întors de curând dintr-o inspecție, pe un ger și viscol cumplit, care abia l-au lăsat să răzbată cu sania dinspre Târgu Neamț, îmbrăcat cu o blană de vulpe și o căciulă împrumutată de la un învățător. Dezmorțit, revizorul începe a juca domino cu unul din oaspeții săi.

Peste un deceniu și jumătate, Caragiale va reveni de două, trei ori la Piatra, în vacanțele de vară, semn că amintirea primei vederi îi rămâne agreabilă și că scriitorul se bucură s-o împrospăteze. Era – ne informează D. Hogea – oaspetele lui Nicu Albu sau al familiei Isăcescu. Se ducea uneori să-l vadă pe G. Panu, la Durău, de asemenea îl vizita la Davideni pe bunul său prieten Raneti-Roman, pe atunci arendaș în partea locului. La Piatra, locul preferat de întâlnire cu amicii și de desfășurare a vervei sale unice era vestita „crâșmă boierească” Bucluc. (Cine ar mai putea să-i precizeze poziția, în cadrul noii topografii a orașului?).

Urmele unor vizite din acești ani au străbătut în scrisul lui Caragiale, e drept că în forme nehărăzite publicității, dar care, la nivelul lor de vesele improvizații, devin parcă și mai revelatoare pentru sentimentele autorului față de Piatra și împrejurimi. La 18 iulie 1897, scriindu-i din vilegiatură vechiului prieten dr. Alecu Urechia, Caragiale adoptă – în semn de perfectă aclimatizare – dulcile inflexiuni ale graiului local:

„Tăte șele-s di un iftișug”

„Stimati domnule doctor,

Mă aflu cu famelia di mai multe dzâle în Chiatra N. Aice-i tare frumoasă pozâția. Mănânc și beu, cocoane, di mama focului, că-i aerul sănătos. Apoi dup-așeea tăte șele-s di un iftișug… Vremea-i tare bună, numai atâta că ploaie câtu-i dziua-pozâție di munte, mă rog matali. Trebui să îmbli tăt cu birja cu poclitu ridicat. Atâta doară-i bini că-s birji cu un cal și nu au taxă; mărg pe târguială, cum ti poți agiungi din preț. Îs mulți și-i concurență mare; pi mini mă plimbă unul cu câte tridzăși de bani șeasul. (…) Sara-i tare răcoare; trebuie să pui un șurtușel di șele groase. Mărg la grădina publică undi cântă mudzica reghimentului; da poate să ploaie cu șiutura, să trăznească, să plesnească, ei tot cântă regulat di câti două ori pi dzâ, câte patru șeasuri în șir, di la opt până la douăspredzeșe, dimineața și sara; ti mieri cocoane, că nu li se crapă foalele di atâta suflări (…)”.

„Excursiune”

În vara anului următor, un text destul de amplu stabilește protocolul unei partide de plăcere, la care prezența activă a lui Caragiale n-a marcat desigur pentru ceilalți atracția cea mai puțin importantă.

„Mare excursiune română prin județul Neamțu

În patru zile: joi 20-duminică 23 august 1898

Programa oficială

Ziua întâi. Adunarea generală a comisiunii pietrene la gara Piatra-Neamț, orele 8 a.m. Primirea oaspeților bucureșteni la sosirea trenului 25, orele 8,10 dimineață. Schimb de discursuri. Îmbrățisări cordiale. Excursioniștii iau loc în trăsură. Sunt toți veseli. Plecarea 8,30 dimineață. Amiazi dejun Văratic. În timpul zilei, vizită la Agapia, apoi la Oglinzi. Aci, li se administrează la toți dușuri reci. Seara, cină, panțarolă, table etc. și noaptea, odihnă la Mănăstirea Neamțului.

Ziua a doua. Dis-de-dimineață, borș, moare (zeamă) de castraveți acri, sau simplu bicarbonat de sodă numai cu vin vechi, la Mănăstirea Neamțului, înainte de plecare, pentru dregere. Amiazi la Petru-Vodă, 999 metri și 33 de centimetri deasupra nivelului Mării Negre. Aci, dejun cu băutură: toți sunt obligați a se ține la înălțime, până vor da din coadă-n vale. Seara, cină, panțarolă, table etc. și odihnă la Durău.

Ziua a treia. Dis-de-dimineață aceiași dregere ca și ieri; apoi, când soda își face efectul, un salut Ceahlăului. Amiazi, dejun Hangu. Vizită la Bicaz. Seara, cină, panțarolă, o tăblică etc., și apoi odihnă la Tarcău.

Ziua a patra. Iar dregere și iar stricare la Tarcău. Seara, reintrare triumfală la reședința județului Neamțu. Ca anexă la programul excursiei figurează un Extract din regulamentul pentru excursiuni române, din care la rândul nostru extragem:

Art. 15 (unul din cele câteva referitoare la comportarea jucătorilor de cărți sau table, n.n.) La caz de supărare pentru goană (=ghinion) de carte sau de mâhnire de ghelele (=zaruri proaste), se poate înjura, însă nu direct personal pe adversar….

Art. 17 Nu e permis a se blestema sau înjura decât cartea sau zarul său propriu; întrucât privește pe ale partenerilor, se permite numai râsul sardonic și aluzia ironică asupra noroacelor pe cari le au în genere ageamii.

Art. 19 La caz de excesivă bună dispoziție, este absolut oprit excursioniștilor a se deda, mai ales în mănăstiri de bărbați, la scandaluri nocturne”. (Ştefan CAZIMIR, Ceahlăul, 23 iunie 1968)