Evocări: Violonistul Ion Voicu la Piatra-Neamț

Celebrul violonist Ion Voicu a susținut un concert extraordinar în luna mai 1969, la Piatra-Neamț, în încheierea „Zilelor Culturii Muzicale”. Fostul elev al marelui Enescu, s-a situat pe primul loc, în anul 1946, la un concurs muzical, organizat de remarcabillul dirijor şi violonist, Yehudi Menuhin. Pentru Ion Voicu, statul român a achiziționat în anul 1956, o vioară Stradivarius, pe care a plătit 80.000 de franci elvețieni. Acum ea este folosită de violonistul Alexandru Tomescu. (Violeta MOȘU)

„Un public căruia merită să-i cânți…”

În pauza concertului susținut, la începutul săptămânii trecute, de Filarmonica ieşeană, artistul poporului Ion Voicu, ovaționat de un numeros public, după o excelentă prezență în temperamentala „Simfonie spaniolă“ a avut amabilitatea să ne răspundă la câteva întrebări.

– Prezența dvs. la Piatra-Neamț, întotdeauna un adevărat eveniment artistic, a coincis, de data aceasta, cu încheierea „Zilelor Culturii Muzicale” în județul Neamț. Cum apreciați această  manifestare artistică locală?

– Mi se pare o inițiativă foarte inteligentă. De altfel, dacă nu mă înşel, este prima de acest fel din țară. Ceea ce mă bucură mult e faptul că muzica cultă câştigă în țara noastră un public mereu mai numeros. Am cântat pe multe scene ale lumii, în oraşe cu vechi tradiții muzicale, cu un public foarte receptiv, instruit. Dar, vă mărturisesc, niciodată nu mă bucur mai mult, nu mă simt mai util, decât în fața publicului meu, din România. De aceea, consider că tot ce se face pentru acest public reprezintă şi o manifestare de respect, de patriotism, dacă vreți. A aduce la Piatra-Neamț orcheste simfonice şi solişti, a organiza manifestări de amploare, ca aceste „Zile ale culturii muzicale”, reprezintă salturi esențiale, realități pe care oraşul acesta, ca toate fostele noastre târguri de provincie, nu le-a putut, altădată, cunoaşte. Acțiunea organizată la Piatra-Neamț dovedeşte că publicul dv. a ajuns la un înalt nivel de interes, de cultură, şi, în aceeaşi măsură, că organele de partid, forurile culturale competente, înțeleg perfect largile necesități spirituale ale spectatorului modern, aviditatea acestuia pentru artă, pentru arta autentică.

– În perioada 8-20 mai, în multe localități ale județului au fost organizate concerte, audiții muzicale colective, expoziții de carte muzicală şi discuri, manifestări ale filmului muzical. Ce considerați că ar fi util pentru cunoaşterea şi înțelegerea muzicii culte, pentru sensibilizarea publicului prin această artă?

– Utile mi se par toate manifestările pe care mi le-ați enumerat aici; mai ales că ele sunt şi foarte accesibile, oriunde. Dar încununarea eforturilor pentru înțelegerea muzicii, o constituie, în primul rând, contactul direct cu scena, cu orchestra, cu soliştii. Auditoriul are nevoie de fluxul sălii, de starea aceea unică, de exaltare spirituală, pe care numai o întâlnire spectator-artist o poate crea. A menține însă amatorul de muzică, tot timpul, în sfera acestei arte, este o chestiune care, evident, se poate realiza şi altfel decât prin spectacol. Acum îşi câştigă utilitatea, din plin, manifestări de genul celor amintitite de dumneavoastră. Nu se va omite, însă, niciodată, criteriul accesibilității.

– Există, deci, pentru spectatori, anumite determinări progresive. Ce vi se pare, în acest sens, cel mai important lucru?

– Tradus, asta înseamnă că n-ai să-i vorbeşti spectatorului, timp de un an, despre Beethoven, şi doar o singură dată să-i cânți o simfonie. Asta mai înseamnă că, înaintea muzicii contemporane, o să-i faci cunoscute cele mai accesibile piese din Haydn, Mozart, Beethoven, Bach. Spectatorul trebuie să fie impresionat de la început. Uimirea este, în aceste cazuri, prima treaptă de înțelegere. Ea echivalează cu emoția estetică. Dacă am realizat acest lucru, am reuşit să-i suscităm şi interesul. Şi asta înseamnă foarte mult. Căci întâi curiozitatea, şi apoi plăcerea şi necesitatea, îl vor determina pe acesta să caute singur compania muzicii. De data aceasta, o va găsi, însă, mult mai uşor. Noi îl vom ajuta să treacă de la preclasici sau romantici, la muzică contemporană. Esențiale rămân, însă, şi acum, contactul direct cu muzica, cu sala de concerte, audițiile muzicale însoțite de comentarii limpezi, competente. Auditoriul va avea, progresiv, capacitatea de a-şi lărgi posibilitățile de înțelegere. De aceea, noi îl vom influența după logica unei progresii care presupune, încă de la început, contactul cu opere capitale ale muzicii universale, căci întotdeauna aceste opere au fost înțelese, au sensibilizat oamenii, le-au oferit temeiul unei adevărate culturi muzicale. Acesta e un lucru foarte important, pe care, desigur, nu-l afirm, eu, primul.

– Ați fost de mai multe ori la Piatra-Neamț. În ultimul timp, viața muzicală a oraşului s-a intensificat mult. Ce impresie v-a lăsat, acum, publicul nostru?

– M-a impresionat plăcut atenția cu care se ascultă, liniştea concentrată a sălii. Asta înseamnă că publicul este receptiv, interesat să cunoască, să înțeleagă. Evident, eu, de pildă, nu pot observa de pe scenă, dacă spectatorul a făcut sau nu progrese de la o etapă la alta. Am văzut, însă, la Piatra-Neamț, un public căruia i se citeau pe față emoția, bucuria estetică, intenția de a cuprinde şi înțelege cât mai mult. E un public căruia merită să-i cânți, să-i oferi totul. E un public care te ascultă cu intenția deliberată de a învăța, de a recupera. Poate şi pentru că, până cu puțin timp în urmă, a fost lipsit de această necesitate. Înțeleg că, acum, la Piatra-Neamț, există stagiune simfonică permanentă. Cu Filarmonica din Bacău, mi se pare…

– Da. Invităm însă şi alte formații. De pildă, Filarmonica din Iaşi. Cum vi se pare orchestra ieşeană?

– Se ştie că este una dintre cele mai valoroase din țară. Dacă ar fi să judec, însă, cum m-a acompaniat astăzi, aş spune că este excepțională. Vintilă, de asemenea, a dirijat foarte elegant, competent. Ar fi minunat să păstrați o legătură mai strânsă cu ei…

– Şi cu dvs. În acest sens, ne putem bucura de o promisiune?

– Voi veni la Piatra-Neamț, întotdeauna, cu plăcere. Am îndrăgit şi oraşul şi publicul. Aş vrea să stabilesc o reciprocitate afectivă…

– Ea există deja, maestre”. (Viorel Tudose, Ceahlăul, marți, 27 mai 1969; Foto: Radio România Cultural)