Evocări: Actorul Virgil Ogășanu la Teatrul Tineretului

Mizerie și noblețe (decembrie 1964)

Carismaticul actor Virgil Ogăşanu (78 de ani) şi-a început cariera la Teatrul Tineretului, unde, deşi a activat de-a lungul unei singure stagiuni, rolurile pe care le-a interpretat au fost rămas vii în memoria spectatorilor. A strălucit în „Nu sunt turnul Eiffel“, alături de Eugenia Dragomirescu, iar peste şapte ani a ajuns să fie distribuit în rolul principal din „Revizorul”, piesă regizată de Lucian Pintilie. (Violeta MOȘU)

„Fără îndoială, una dintre cele mai spectaculoase afirmări (consacrări!) a unei personalităţi originale, insolită în peisajul vieţii noastre teatrale, este aceea a actorului Virgil Ogăşanu. În stagiunea 1964-1965 spectatorii pietreni aveau prilejul să-i urmărească «primii paşi» pe scena Teatrului Tineretului…

– Cum s-a conturat dorinţa dumneavoastră de a juca teatru?

– Mai întâi au fost solicitările întâmplătoare din anii liceului; apoi s-a născut dorinţa! Îmi plăcea mult teatrul, dar nu mă gândeam că voi deveni actor. Am reuşit însă la examenul de admitere la IATC, am urmat clasa Beatei Fredanov, iar în 1964 eram posesorul  unei diplome de absolvent, care-mi dădea dreptul să încerc «marea aventură».

Nu sunt turnul Eiffel (1965)

– V-aţi ales drept «câmp de bătaie» scena de la Piatra-Neamţ…

– Asta pentru că încă de pe atunci Teatrul Tineretului avea un bun prestigiu şi aici jucau foarte mulţi colegi. Am interpretat mai multe roluri la Piatra-Neamţ, dar, bineînţeles, că cea mai mare satisfacţie mi-a adus-o rolul din piesa «Nu sunt turnul Eiffel» de Ecaterina Oproiu, prezentată în premieră pe ţară.

– Ce satisfacţii v-a adus prima stagiune?

-Bucuria de a juca într-un colectiv artistic în care trecerea de la faza de «incubator» la cea de viaţă pe propriile picioare se face într-un mod armonios, sub îndrumarea regizorilor cunoscuţi din timpul anilor de studii, bucuria de a colabora cu Ion Cojar şi cu ceilalţi colegi, care alcătuiau pe atunci (şi sper că acum e la fel) un colectiv într-adevăr bine sudat…

– Ce înseamnă pentru dumneavoastră Teatrul Lucia Sturza Bulandra, pe scena căruia jucaţi din 1965?

– În primul rând, contactul cu doi regizori foarte buni: Liviu Ciulei şi Lucian Pintilie, care m-au distribuit în piesele montate de ei: «Moartea lui Danton» şi «Livada cu vişini». În al doilea rând o delicată «indispoziţie» datorată dorinţei mele intime de a lucra în colective mici, care dau răgazul cuvenit pentru cizelarea fiecărui rol. Nu agreez teatrele mari, «teatrele-fabrici», care scot spectacole pe bandă rulantă cerând un efort şi o concentrare dublă, fără a permite destinderea necesară acumulării şi selectării experienţelor.

– În aceste condiţii, cum aţi primit contactul cu platourile de filmare?

– Pentru mine, filmul era un vis. E adevărat, cred mai mult în teatru, fiindcă mi se pare, «mai cinstit» (în film… se poate trişa), dar doream să joc şi în film. Debutul s-a produs întâmplător, datorită faptului că am fost descoperit de regizorul Andrei Blaier la teatru. Al doilea film, în regia lui Vitanidis, a venit să întregească în mod fericit experienţa mea în domeniul celei de-a 7-a arte.

– Care-i concluzia dumneavoastră la capitolul film?

– Că în acest domeniu nu am spus încă ce vreau. Până acum am jucat doar ce mi s-a oferit. Aştept cu nerăbdare să facă film şi Andrei Şerban, după cum îmi doresc mult să joc într-un film cu scenariu semnat de Marin Sorescu.

– Voi continua «indiscreţiile» cerându-vă să ne împărtăşiţi opiniile dumneavoastră despre regizori…

– Cred că nu numai regizorii foarte talentaţi pot face nişte spectacole «mari»,. Nu-mi plac deloc «regizorii-tirani», care nu-ţi dau voie să gândeşti şi vor să faci totul doar aşa cum vor ei. De aceea, nu alerg decât după regizorii despre care am certitudinea că-mi vor da posibilitatea să gândesc şi să aduc în faţa spectatorilor o notă originală, ceva din propria personalitate.

– Şi despre roluri…

-Nu obişnuiesc să aleg rolurile după dimensiuni. Importantă mi se pare nu lungimea lor, ci posibilitatea de a comunica ceva şi de a realiza un rol «muncit». Îmi place teribil să mă bat cu rolurile şi cred că e mai bun un rol de câteva minute, decât unul care te ţine două ore pe scenă, fără să spui – în fond – nimic…

– Ce faceţi în timpul liber?

– Îmi place să urmăresc lumea. Ori de câte ori am prilejul, studiez cu atenţie reacţiile şi manifestările semenilor mei, reţin ticuri şi gesturi…

– Cum e Virgil Ogăşanu cel din viaţa de toate zilele?

– Un om liniştit care iubeşte teatrul şi poezia, îi place sportul (mai puţin fotbalul şi mai mult hocheiul), se plimbă printre oameni pentru a-i observa şi studia.

– Totul decurge chiar atât de «paşnic»?

– Mai sunt şi întâmplări neobişnuite, de cele mai multe ori amuzante. Într-o seară întorcându-mă acasă pe la ora 10 noaptea, am zărit în semiobscuritatea dintre două blocuri un individ care stătea nemişcat lângă unul din pomi. Cărarea mă ducea drept spre el şi, pe măsură ce mă apropiam, am început să mă neliniştesc… Individul rămâne în continuare nemişcat şi, când am ajuns la câţiva paşi, a lucit în mâna lui lama unui cuţit! Am mai făcut un pas şi, în acelaşi moment, am văzut la picioarele lui… găina pe care se pregătea să o taie!…

– Înainte de a ne despărţi, cred că ar fi bine să stabilim locul întâlnirilor dumneavoastră cu spectatorii…

– În «O scrisoare pierdută» pusă în scenă de Liviu Ciulei, în filmul «Gheorghe Doja», coproducţie româno-ceho-maghiară aflată în prezent în faza de probe, apoi în filmul poliţist «Doi domni fără bilet» şi … ori de câte ori voi avea prilejul de a fi oaspetele primilor mei spectatori!…”. (Constantin Bostan, Ceahlăul, marţi, 20 mai 1969)

Nu sunt turnul Eiffel (1965)

Amintirea Turnului Eiffel

„Într-o seară, când jucam la Casandra Sonet pentru o păpuşă, de Sergiu Fărcăşanu, după spectacol vine la cabină la mine Sandu Lazăr şi-mi spune să mă grăbesc fiindcă vrea să mă prezinte directorului Ion Coman de la Piatra-Neamţ. Numai când am auzit de Ion Coman am început să am emoţii. Mă îmbrac repede şi Sandu mă duce-n hol şi-mi prezintă un omuleţ îmbrăcat într-un pardesiu şi cu pălărie mare pe cap. Îmi întinde o mână leneşă şi-mi zice: «Coman!» mă uit la Sandu şi nu-mi vine să cred. Nu cumva e o farsă?

– Domnule Ogăşanu, de actori ca dumneata avem mare nevoie la Piatra-Neamţ. Vom primi trei locuri de la Minister şi aş fi fericit dacă ai opta pentru teatrul nostru. Vei avea toate condiţiile pentru a face teatru adevărat. Ce spui?

– Sunt încântat… Nu mă aşteptam… Sigur…

– Hai să stăm puţin de vorbă la «Carul cu bere»! Acolo, la «Carul cu bere» am avut revelaţia marelului nostru director. Era extraordinar cum vorbea de actorii lui, de teatrul lui, de ambiţiile lui.

-Te-am ales dintr-o sută… Şi am stat de vorbă şi cu profesorii dumitale, Beate Fredanov, Zoe Stanca-Anghel şi Ion Cojar. Toţi te apreciază foarte mult. Eu cred că locul dumitale e la Piatra Neamţ. A fost o seară minunată. Dar să nu credeţi că totul s-a încheiat aici. Ion Coman a mai venit de câteva ori la acelaşi spectacol. Aşa i-a luat şi pe Fănică Radoff şi pe frumoasa Mariela Petrescu. La Piatra-Neamţ a fost minunat. Am avut-o parteneră pe cea mai minunată actriţă a generaţiilor noastre: Eugenia Dragomirescu în «Turnul Eiffel», piesă scrisă de Catrinel Oproiu pentru teatrul lui Ion Coman. Din păcate, jucând «Turnul Eiffel» la Bucureşti, au sărit  atâţia directori să mă ia şi s-au făcut atâtea intervenţii ca Ion Coman să-mi dea drumul, că în următoarea stagiune n-am mai putut fi la Piatra Neamţ. Pe Ion Coman l-am avut mereu prezent lângă scenă la toate spectacolele şi de atunci  îl port mereu lângă inima mea”. (Virgil Ogăşanu în cartea lui Alexandru Lazăr, „Ion Coman sau mitul Teatrului Tineretului”).