Întâlniri de neuitat – În dialog cu scriitorul Dan Stanca

„Sunt sclav al peniței și al cernelii” – Honore de Balzac.

Literatul Dan Stanca s-a numărat printre nominalizații celei de-a doua ediții a Premiului Național de proză „Ion Creangă”, Opera Omnia. Se consideră un nostalgic sadea și spune că activitatea creatoare nu trebuie văzută, neapărat, sub semnul valorii.

– Vă place cotidianul? Vă delectează, vă inspiră, vă absoarbe, vă preocupă?

– Cotidianul, uneori, pare foarte banal, dar este datoria ta să-l mai schimbi, să-l mai înfrumusețezi. Eu spun că este esențial. Nu putem trăi închiși undeva și să nu avem contact cu realitatea imediată. Asta este de la sine înțeles.

– E bine să tragi cu coada ochiului la real chiar când ți se întâmplă să fii cu mintea hăt, departe, în ireal?

– La real trebuie să tragi cu ochiul tot timpul. Realul, până la urmă, este baza irealului. Dacă nu avem real, irealul pe care-l confecționăm este fals, este artificial. Avem nevoie de o bază reală tocmai ca, situându-ne pe ea, să putem zbura în ireal. Contactul cu realul este obligatoriu.

Ce are deosebit, spectaculos, activitatea creatoare, în general?

– Activitatea de creație îți dă un fel de impuls, te scoate din mecanica de fiecare zi, te face să te simți mai viu decât înainte. Activitatea creatoare este, ca să zic așa, un fel de antidot împotriva robotizării zilnice. Și atunci, dacă ai câteva momente, câteva ore privilegiate, într-adevăr te simți bine și ești chiar fericit. Activitatea creatoare nu trebuie văzută, neapărat, sub semnul valorii. Trebuie pusă sub semnul vieții sau, mai corect, al viului. Noi suntem amenințați de acest pericol al transformării în niște cadavre vii. Și atunci, ca să nu ajungem așa, avem nevoie să ne recâștigăm, zi de zi, viața. Cum să ne-o recâștigăm, dacă nu printr-o activitate creatoare. Umanitatea, în marea ei majoritate, este amenințată, copleșită de pericolul unei morți dinaintea celei biologice. Suntem morți, deși mergem pe două picioare. Sufletește suntem morți, dar noi, biologic, încă trăim. Între moartea sufletească și moartea biologică nu există o simultaneitate. Ca să nu murim sufletește, trebuie să facem ceva. Unii fac lucrul acesta prin dragoste, unii caută substitute, cum este acest pahar de vin sau de țuică. Omul, chiar și cel mai simplu, rudimentar, inconștient, involuntar, simte pericolul că poate deveni cadavru viu și atunci, fără să-și dea seama, luptă împotriva acestei chestiuni. Cei mai mulți luptă prin băutură, fiindcă atunci când bei ai în tine o amețeală, o euforie și simți că trăiești mai bine ca înainte.

– Păstrați întotdeauna o amintire mișcătoare anilor tinereții? Cum vă revedeți?

– Eu sunt un nostalgic sadea. Ați vorbit înainte cu Breban care are 84 de ani, eu am 63. Nu cred că voi apuca vârsta lui. Eu, la vârsta pe care o am, trăiesc enorm prin amintiri, prin nostalgie. Nu cred că este bine, dar, pe de altă parte, atracția aceasta spre trecut, prin filtrul nostalgiei, este absolut răvășitoare și este foarte, foarte puternică. În general, te duci spre trecut când prezentul nu te mai mulțumește și viitorul este orb. Eu sunt în situația să nu mai am nici prezent, nici viitor și atunci toată viața mea se întoarce spre trecut.

– Domnule Dan Stanca, iată că și Neamțul a ajuns să acorde un prestigios premiul național. Dumneavoastră v-ați numărat printre nominalizați…

– E o idee foarte bună, foarte nimerită. Trebuia să se acorde un premiu consistent și pentru proză. Este ceva mai mult decât pozitiv. N-am mai fost la Piatra-Neamț din 1984, când am făcut excursii pe Ceahlău. Eu pe timpul lui Ceaușescu n-am putut să public, abia după 1990 am reușit.

A consemnat Violeta MOȘU

Foto: Facebook Centrul pentru Cultură și Arte „Carmen Saeculare” Neamț