Muzeul Memorial „Ion Creangă” Târgu-Neamț

Foto HaiPeLaNoi
Foto HaiPeLaNoi

Muzeul Memorial „Ion Creangă” funcţionează în vechea casă a familiei scriitorului de la Humuleşti, jud. Neamţ.

Încă de la înfiinţarea acestei instituţii, scopul său a fost unul dublu:

  • promovarea vieţii şi operei autorului, în special a capodoperei Amintiri din copilărie, prin expoziţia foto-documentară care îmbracă pereţii din spaţiile de la intrare şi prin ghidajul care este oferit turiştilor;
  • semnalarea valorii etnografice a locuinţei şi anexelor (magazii, grajduri, şoproane), care oferă indicii în privinţa stilului de viaţă, al ocupaţiilor tradiţionale şi meşteşugurilor ţăranilor români în secolul al XIX-lea.

Arhitectura casei memoriale Ion Creangă

Satul Humuleşti este atestat documentar încă din secolul XVIII:

„Un document din 1789 ne arată că se făcuse harta Tîrgului-Neamţ «cînd au fost giudecată cu satele Humuleşti, Blebea, Pîrăul-Ursului şi Pometele pentru adetiu de casă»” (Ion Creangă. Documente, ed. îngrijită de Gheorghe Ungureanu, Ed. pentru Literatură, 1964, cap. Studiu introductiv, p. VI).

Casa părintească a scriitorului a fost ridicată de bunicul său dinspre tată, Petrea Ciubotariul, undeva în jurul anului 1830. În 1835, odată cu căsătoria fiului său Ştefan cu Smaranda Creangă din Pipirig, tatăl i-a dat casa ca dar de nuntă.

După stilul de construcţie, locuinţa se încadrează în specificul caselor de munte de la începutul secolului XIX. S-au folosit materiale din zonă: lemn şi lut. Pereţii sunt făcuţi din bârne de brad aşezate unele peste altele, apoi deasupra tencuială din lut amestecat cu paie iar la urmă un strat de var. La colţuri, bârnele se îmbină prin tehnica de construcţie „coadă de rândunică”, ceea ce conferă o maximă securitate construcţiei.

De jur împrejurul pereţilor, pe trei laturi, se află o platformă joasă cu cadrul din aceleaşi bârne de brad şi umplutură din lut, care se numeşte „prispă”. Ferestrele sunt pătrate, mici şi pe vremuri erau înfundate cu piele din vezica porcilor. Uşa este de asemenea joasă, tot din lemn. Dimensiunile reduse ale geamurilor şi uşilor, precum şi aşezarea casei, cu spatele către nord, au o explicaţie logică: mai întâi, dinspre nord vine frigul, apoi, construcţiile din lemn păstrează mai mult căldura pe timpul iernii şi răcoarea vara dacă au puţine locuri decupate.

Acoperişul este făcut din draniţă (şindrilă), fixată în cuie şi piroane din lemn de tisă (o esenţă lemnoasă foarte flexibilă). Este dispus în patru ape iar în partea din faţă e prevăzut cu o nişă pentru aerisire numită „ursoaică”. La sărbători, ţăranii obişnuiau ca, în podul caselor, să facă afumători pentru carne şi cârnaţi. Secretul rezistenţei pereţilor în faţa umezelii este modul de realizare a acoperişului: marginea lui cade cam la un metru distanţă de pereţi, ca o căciulă care împiedică pătrunderea apei la lemnul din structură.

În interior, se află trei încăperi, din care numai una era pentru locuit, celelalte două fiind tinda de la intrare (premergătoare holului de astăzi) şi o cămară de unde se intra în pod. Podeaua era peste tot lipită cu lut şi acoperită cu ţoale din lână lucrate în casă de mamă şi surori.

Mijlocul camerei de locuit este ocupat de două măsuţe, una joasă, cu 4 scăunele la fel de mici, unde se servea masa iar cealaltă, mai înaltă, pe care tronează la loc de cinste ceaslovul de pe care Ion Creangă a învăţat să citească.

Şi, cum dai cu ochii de acest ceaslov, îţi vine imediat în minte un fragment celebru din „Amintiri…”:

„În lipsa părintelui şi a dascălului, întram în ţintirim, ţineam ceaslovul deschis şi, cum erau filele cam unse, trăgeau muştele şi bondarii la ele, şi când clămpăneam ceaslovul, câte zece-douăzeci de suflete prăpădeam deodată – potop era pe capul muştelor!

Într-una din zile, ce-i vine părintelui, ne caută ceasloavele şi, când le vede aşa sângerate cum erau, îşi pune mânile în cap de năcaz. Şi cum află pricina, începe a ne pofti pe fiecare la Bălan, şi a ne mângâia cu Sfântul Ierarh Nicolai pentru durerile cuvioaselor muşte şi ale cuvioşilor bondari, care din pricina noastră au pătimit.”

(I. Creangă, op. cit., p. 206)

Alături de cele două mese, centrul camerei este ocupat de uneltele de ţesut şi tors ale mamei:

  • două vârtelniţe,
  • o roată de depănat,
  • o sucală pentru făcut ţevi,
  • fusul şi furca pentru tors,
  • războiul de ţesut (stativele), unde au fost lucrate toate ţesăturile din casă.

Din mărturiile bătrânilor satului, se pare că în fiecare casă existau asemenea unelte, căci humuleştenii au profitat de pe urma apropierii de târgul din apropiere, prin preocupări comerciale.

Până în 1951, casa a funcţionat ca muzeu neoficial şi fără taxă de vizitare stabilită, cei care vizitau contribuiau după plac la întreţinerea acestui obiectiv. Atunci, monumentul a fost inclus în patrimoniul cultural naţional şi a intrat într-un program amplu de restaurare şi conservare.

În 1951 a fost deschis oficial Muzeul Memorial „Ion Creangă” din Humuleşti şi a fost încadrat în circuitul turistic al zonei.

Astfel, de peste 60 de ani, muzeul a fost vizitat de un număr impresionant de turişti veniţi din toate părţile României şi de turiştii străini iubitori de tradiţie românească.

În anul 1975 casa din Humulesști a cunoscut reparații capitale, care au adus imobilul în forma actuală.

 

Informațiile din acest articol au fost preluate de pe pagina oficială a

Muzeului Memorial „Ion Creangă” Târgu-Neamț:

http://mmich.muzeu-neamt.ro/