Evocări: Actrița Leopoldina Bălănuță la Teatrul Tineretului

La fel ca Florin Piersic, Cosma Brașoveanu ori Radu Voicescu, inegalabila și unica actrița Leopoldina Bălănuță a făcut parte din prima „echipă” a Teatrului Tineretului, înființat în 1958. Cu vocea sa caldă, melodioasă, a încântat publicul și în spectacolele de poezie în care s-a remarcat ca o recitatoare dotată cu o desăvârșită măiestrie artistică. Căsătorită cu actorul Mitică Popescu, „Poldy” spunea: ”Eu plec cu viața mea în teatru; teatru vine cu viața lui în viața mea. Mă gândeam câtă dreptate a avut sărmanul Tarkovski, care zicea, în ultimele zile ale existenței lui: „Doamne, am obosit așteptându-te!” () totdeauna arta mi s-a părut ca o ștafetă a Dumnezeirii”. A decedat pe 15 octombrie 1998, la vârsta de 63 de ani. (Violeta MOȘU)

„- Vreți să ne vorbiți mai întâi despre începuturile activități dv. artistice?

– De obicei se spune că „începutul este cel mai greu”. În cazul meu, e perfect adevărat: ca să ajung studentă la teatru am dat examen de admitere la IATC patru ani la rând. Doream însă atât de mult să devin artistă, încât, în ciuda eșecurilor repetate, nu m-am descurajat. Apoi, după absolvirea institutului am fost repartizată în toamna anului 1958 la Piatra-Neamț, împreună cu Florin Piersic, Cosma Brașoveanu, Radu Voicescu, Gheorghe Popovici-Poenaru, Valentin Plătăreanu.

– Vă rog să ne împărtășiți câteva amintiri din perioada petrecută la Piatra-Neamț.

– A fost o perioadă foarte grea, dar și… foarte frumoasă. Fiindcă teatrul încă nu era amenajat, prima jumătate a stagiunii am petrecut-o în turneu prin fosta regiune Bacău. Era și foarte obositor: dar eram tineri, eram la începutul activității noastre artistice și aveam toate calitățile unui colectiv omogen și entuziast: gusturi și afinități comune, stil de joc asemănător, optimism și încredere în talentul nostru. În asemenea condiții și maturizarea artistică s-a produs mai repede, fiecare dinte noi datorând acelui an de activitate „la cea mai înaltă tensiune” câte ceva din succesele ulterioare ale carierei sale. În primăvara anului 1959, când sala teatrului a fost gata, jucând în fața publicului pietrean am fost cu toții impresionați și stimulați de prețuirea și simpatia cu care simțeam că suntem înconjurați. Poate de aceea, ori de câte ori am de învins o greutate sau obțin un succes, îmi amintesc de anul petrecut la Piatra-Neamț și spun parafrazând celebrul „Et in Arcadia ego!”: și eu am fost la Piatra-Neamț!

– Din toamna anului 1959 ați început să jucați pe scenele bucureștene…

– Propriu-zis am jucat pe o singură scenă: conducerea și denumirea teatrului s-au schimbat însă de câteva ori. Actualul colectiv de actori al Teatrului Mic (Olga Tudorache, Tatiana Iekel, George Constantin, Victor Rebengiuc, Constantin Codrescu, G. Ionescu-Gion) a rămas același, „supraviețuind”, schimbărilor care au făcut ca o scenă pe care jucăm să fie mai întâi a Teatrului „C. I. Nottara”, apoi a Teatrului pentru copii și tineret și, în sfârșit, a Teatrului Mic (înființat în 1965), odată cu Teatrul „Ion Creangă”.

– În această perioadă ați realizat un paradox: numărul rolurilor interpretate este invers proporțional cu popularitatea dv. în rândul spectatorilor!

– Pentru experiența mea artistică e o „matematică” cel puțin nefericită! Mă bucură faptul că am ajuns la un număr record de spectacole cu unul din rolurile pe care le-am îndrăgit mult: Gittel Mosca din ” Doi pe un balansoar” de Wiliam Gibson. Dar pe scena teatrului am avut în acești trei ani doar câteva roluri (în „Jocul ielelor”,”Pur si simplu o criză”, „Ruy Blas”, „Bătrânele și marea”) și apariții în matineele organizate cu spectacole-lectură. Se împlinesc 10 ani de când joc teatru și nu am interpretat încă o eroină din tragedia antică sau din repertoriul clasic. Mărturisesc că aștept cu înfrigurare și cu multă neliniște o astfel de confruntare.

– Debutul în film v-a ajutat în lărgirea preocupărilor artistice?

– Am jucat până acum în două filme: „Pisica de mare”și „Subteranul”. Au fost experiențe actoricești foarte interesante, mai ales filmările pentru „Subteranul”, care m-au solicitat la maximum în secvențele de mare tensiune ale încleștării cu sonda în erupție, fiindcă s-a filmat „pe viu„ fără trucaje. Preferințele mele rămân însă pentru teatru, care oferă mai multe posibilități individualității creatoare a actorului și perfecționării creației sale, asigurând totodată o legătură permanentă cu publicul.

– Ce pregătiți în prezent?

– Lucrez mult pentru înregistrarea în studioul de teatru al Radioteleviziunii a unor spectacole în care joc: după „Bătrânele și marea” (spectacol deja televizat), va urma „Jocul ielelor” de Camil Petrescu; de asemenea, sunt solicitată pentru niște înregistrări la radio. În schimb, nu știu încă ce va aduce nou pentru mine stagiunea care vine.

– Ce legături ați păstrat cu publicul pietrean?

– Anul trecut, fiind în turneu cu „Doi pe un balansoar” și „Ruy Blas”, am jucat din nou la Piatra-Neamț și am fost tot timpul puternic emoționată gândindu-mă că o parte din spectatori erau aceiași care mă aplaudaseră cu ani în urmă, la debut. Am considerat că aduc astfel un omagiu spectatorilor pietreni, pe care nicio clipă nu am încetat să-i consider și să-i numesc cu mândrie „spectatorii mei”. (Constantin Bostan, Ceahlăul, duminică, 7 iulie 1968)

 

,,Fericire este atunci când în adâncul sufletului tău, în adâncul ființei tale, găsești forța de a evita nefericirea. Pentru că nefericire este:
să muncești fără să iubești obiectul muncii tale,
să nu găsești în jurul tău prieteni care să aibă același ideal de umanitate,
să pleci la drum cu semeni care la prima cotitură a drumului abandonează scopul căii alese;
nefericire este să spui ceea ce nu crezi,
dar și mai mare nefericire este să nu spui ceea ce crezi;
nefericire este să izbutești să adormi noaptea înainte de a te gândi măcar la una dintre problemele care frământă lumea și timpul tău,
nefericire este să poți adormi noaptea înainte de a-ți judeca faptele de peste zi,
nefericire este să nu ai copii,
nefericire este să nu poți dărui roadele muncii tale,
nefericire este să nu îți iubești părinții și să nu-i însoțești cu recunoștință până la capătul drumului întru demnitatea speciei umane;
nefericire este să-i uiți pe cei care te-au învățat și care au adăugat ființei tale comori neprețuite,
nefericire este să nu trudești întru desăvârșire,
nefericire este să nu știi să duci pe umeri povara cea mai grea: succesul;
nefericire este să agonisești mai mult decât îți este cu trebuință,
nefericire este să uiți de unde ai plecat,
nefericire este să uiți spre ce ai plecat,
nefericire este să-ți vezi numele dispărut înainte de dispariția trupului,
nefericire este să simți puterea devastatoare a singurătății,
nefericire este să nu prețuiești truda altora, nefericire este să nu ai nevoie de artă,
și cea mai mare nefericire este să nu ai nevoie de cultură”. (Leopoldina Bălănuță)